Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare, dascal al monahilor

"Vietuirea calugareasca este mândria Bisericii”, spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeste întreaga ceata duhovniceasca a Cuviosilor, pust-nicilor si a “marilor dascali ai lu-mii si ierarhi”, care toti au fost mo-nahi. Între ei, la loc de cinste, se afla si sfântul monah, ajuns ierarh si dascal al Bisericii, Vasile. Studi-ile, monografiile si cartile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu usurinta o biblioteca. Toate discip-linele teologiei gasesc în scrierile lui izvoare de apa vie. De la litur-gica la dogmatica, de la studiul si tâlcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla în opera Sf. Vasile un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti. Comentând distinctia pauliana dintre “cuvântul cunostintei” si “cuvântul întelepciunii” (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune ca prima harisma reprezinta împartasirea nemijlocita, directa, prin contemplatie a tainelor dumnezeiesti, iar cea de-a doua reprezinta harisma exprimarii acesteia în limbaj omenesc, arareori întâlnindu-se ambele harisme la aceeasi persoana. Sf. Vasile este unul dintre acestia, si s-a învrednicit de o asemenea sfintenie si împartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata înaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce în chip firesc respectarea cu acribie a rânduielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta în primul rând exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el însusi a avut-o, desi, asa cum îi scria într-o epistola prietenului sau Sf. Grigore Teologul, “cuvântul nu poate fi în stare sa redea toata adâncimea ideilor” (Epistola 7). Teologia sa izvoraste în primul rând din contemplarea lui Dumnezeu, din “vederea lumii celei nezidite”, dupa expresia sfintilor isihasti, dobândita prin “observarea stricta a Evangheliei”, cum defineste el monahismul în introducere la Regulile Mari.

Datele biografice ale Sf. Vasile ne ajuta sa schitam traiectoria devenirii sale duhovnicesti, traiectorie permanent situata în modul cel mai strict cu putinta între coordonatele vietii calugaresti. Astfel, pentru stralucitele lui calitati de retor(orator), Sf. Vasile a petrecut doi ani de zile în Cezareea, fiind înconjurat de jalnica si desarta slava omeneasca, dar, sub influenta surorii sale, Sf. Macrina îsi da seama de caracterul înselator al vietuirii lumesti si ca “toate cele pamântesti sunt nimic în comparatie cu fericirea fagaduita de Evanghelie” (Epistola 2, 1), pe care se hotaraste sa o cucereasca prin vietuire monahala. Nemultumit de excesele si de devierile ascetilor eustatieni care desconsiderau casatoria si viata de familie, Sf. Vasile porneste într-o calatorie care poate fi considerata ca a doua sa universitate, cercetându-i pe ascetii din Egipt si Palestina si strângând mierea si nectarul acestor oaze ale monahismului. Reîntors, se dedica cu si mai multa râvna vietii calugaresti si organizarii manastirii sale de la Anesi, ajungând în scurta vreme sa aiba, desi tânar, experienta si întelepciunea unui batrân. Acum ajunge sa-si redacteze opera ascetica dedicata monahilor, în care sintetizeaza atât regulile monahale existente si redactate înainte de el, cât si propria sa experienta duhovniceasca. Vom urmari în continuare câteva din aspectele învataturilor sale monahale atât de importante pentru ca vietuirea calugareasca sa fie cu adevarat îngereasca si mândria Bisericii.

Premisele antropologice ale vietuirii monahale

Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este în primul si în primul rând un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot întelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul, independent de religia sa, are sadita în sine dorinta de desavârsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de însasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu. În calea acestei aspiratii a chipului dumnezeiesc, s-au asezat însa pacatul stramosesc si patimile care au patruns în firea omului, înstrainându-l de Dumnezeu si de sine însusi. Boala patimilor întuneca mintea si sufletul omului, împiedicându-l sa gaseasca drumul drept catre Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu “în trupul carnii noastre”, dupa expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea catre mult dorita împartasire de Dumnezeu si catre împlinirea scopului pentru care omul a fost creat. A fi crestin, pentru Sf. Vasile, nu înseamna a nu avea patimi, ci înseamna a avea putinta sa le birui, ridicând astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. “Sa ne întoarcem, asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la început, de care ne-am înstrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne înfrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facându-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire” (Cuvânt Ascetic 2,1). Asadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiintei umane si realitatea distorsionata a patimilor constituie doua din premisele vietii monahale, definita, dupa cum am vazut, de Sf. Vasile, drept straduinta pentru a dobândi nepatimirea. Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca împlinirea acestui dor nu este cu putinta în mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. “Am parasit viata de oras - îi scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati” (Epistola 2,1). În plus, “sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparându-se cu altii mai rai, îsi face chiar o închipuire de virtute” (Regulile Mari).

Simpla retragere fizica nu este însa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a blidului. “Despartirea de lume nu înseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere sufleteasca de poftele ei, încât sa nu simti dorul de a trai în oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la întruniri publice,...” (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc înauntrul lor si sa lupte sistematic si constant împotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar “începutul curatirii” (Epistola 2,2) si o conditie permanenta “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara izolarea de lume si trairea în singuratate, fiind pagubitor a trai în comuniune cu cei care se arata fara frica si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor” (Reguli Mari 6).

Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala îsi gasesc bune temeiuri în antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este întemeiata de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza în suflet singuratatea “si totala îndepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionând cu mediul înconjurator, sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente în “toti cei nascuti din femeie” îsi gasesc nenumarate pricini de stârnire si punere în lucrare în orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu îsi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora în viata calugarului. Întemeiat pe Sf. Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic – antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci când afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute în primul rând rugaciunea si viata isihasta, “deoarece contemplarea învataturii lui Iisus este mai înalta decât slujirea trupului”, scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1). Dezvaluind si masinatiile diavolului, care încearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare în viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile îi avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti “cu argumente absurde, cum ca traind în lume, îndupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca îsi îndreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos” (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala în opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) “sa se îndeparteze de orice grija a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dând-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active închipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri în întelesul pe care Sf. Vasile îl da acestui cuvânt, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.

Gasim în aceste rânduieli ale Sf. Vasile, întemeiate pe însasi natura omului, sâmburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate în afirmatia ca a vietui duhovniceste înseamna a vietui “dupa minte”. Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita împartirilor si împrastierilor, si de aceea însingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberându-se de întiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cât mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti în ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza întregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea înconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vietii într-o manastire, asa cum e prevazuta de rânduielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit în stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

Manastirea este, asadar, în primul si în primul rând un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atât antropologic, cât si teologic. Tocmai pentru a-si putea pastra conditiile necesare contemplatiei, Sf. Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu mirenii. Asa se explica de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos în Moldova, s-a îngrijit ca satele din preajma manastirii lui sa aiba toate preot, asa încât mirenii sa nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în manastirile de barbati, precum si a celor care nu au aprobarea staretului: “portile la intrarea în manastirile de barbati sa fie închise pentru femei si nici toti barbatii sa nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la staret” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iata deci ca aceasta rânduiala nu este o inovatie atonita sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativa expres formulata ca atare de Sf. Vasile si, prin urmare, normativa, întemeiata pe observatiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului si modului de vietuire monahal. Ele nu exprima vreun dispret la adresa femeii sau vreo conceptie care ar pune femeia într-o lumina inferioara barbatului. Si cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el însusi fiind convertit la viata monahala de catre o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separa ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzati de cei straini de duhul patristic si ascetic al Ortodoxiei. Dimpotriva, dupa expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii “îsi pastreaza conditiile libertatii duhovnicesti fata de patimi” si a atingerii scopului crestin de desavârsire.

Caracterul sacramental al monahismului

Acest caracter poate fi urmarit într-un întreit registru: al consacrarii monahale, al vietii zilnice a monahului si al vietii sale propriu - zis liturgice.

Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii în viata monahului, astfel, dupa ce îsi da “fagaduinta vietii ascetice ”, cum numeste el aceasta consacrare (Cuvânt Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El îsi are propria sa persoana într-un fel de administrare, fiind obligat “sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfânta, asa încât sa nu-si atraga condamnarea pentru ierosilie” (Ibidem). Orice pacat savârsit de monah este considerat de Sf. Vasile ca o batjocura la adresa celor sfinte, si de aceea porunceste calugarilor “sa nu se întineze cu nici una din patimile omenesti, care sunt: mânia, invidia, ranchiuna, minciuna si mândria, duh nestapânit si cuvinte deplasate, îndepartarea de la rugaciune si dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor si împodobirea cu îmbracaminte, grija deosebita pentru fata si întâlniri si discutii necuviincioase si inutile” (Ibidem). Prin consacrarea monahala, calugarul intra în sfera vietii îngeresti si primeste în cadrul acestei slujbe harul necesar “pentru a depasi limitele firii omenesti si a se rândui pe sine în viata netrupeasca” (Ibidem). Din modul în care vorbeste Sf. Vasile despre consacrarea monahala, precum si din scrierile altor Parinti, constatam ca Parintii au înteles consacrarea monahala ca pe o taina indisolubila, asa cum este si cununia. “Daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, ar fi dovedita complotând împotriva lui, se condamna la moarte, cu cât mai mult cel care s-a unit în comuniune duhovniceasca, avându-l ca martor si mijlocitor pe însusi Duhul Sfânt” (Constitutiile Ascetice 21, 1). De aceea fagaduinta monahala “este de nedezlegat si vesnica” (Ibidem).

Recuperând conceptia patristica despre taina Bisericii din care iradiaza nenumarate taine ca lucrari sfintitoare si îndumnezeitoare, parintele Staniloae spune ca “toate actele Bisericii au caracter de taine, caci în toate e prezent si lucreaza Duhul Sfânt” (Teologia Dogmatica Ortodoxa vol. 3. p. 11). Chiar daca catehismele, urmând unei traditii apusene, vorbesc despre un numar de taine limitat la sapte, nimic nu ne împiedica sa vedem, “împreuna cu toti Sfintii”, consacrarea monahala ca pe o taina. Expresia canonica a acestui caracter al consacrarii monahale o constituie faptul ca ea nu se repeta, precum si asemanarea parasirii cinului monahal de catre un calugar cu apostazia, caz în care dumnezeiestile canoane prevad ca singura pocainta acceptata reîntoarcerea acestuia în manastire. În caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici macar de o înmormântare crestineasca.

Sf. Vasile rânduieste monahului o data introdus în cinul îngeresc, obligatia de a-si preface întreaga fiinta si viata în rugaciune. Vorbind despre numarul slujbelor pe care trebuie sa le savârseasca monahul la biserica, porunceste explicit ca “toata viata noastra sa fie timp de rugaciune” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Sf. Vasile a cunoscut rugaciunea lui Iisus, pe care o recomanda monahilor sai, fara a face însa dezvoltarile mistice si ascetice pe care le fac Parintii neptici de dupa el. În tot cazul, întreaga organizare a manastirii, asa cum am vazut, tinde sa realizeze conditiile necesare pentru ca rugaciunea mintii sa poata fi pusa în lucrare. Dar rugaciunea monahului tinde sa fie însasi rugaciunea Duhului Sfânt în el. Pentru aceasta, Sf. Vasile rânduieste monahilor o puternica îndaratnicie în Liturghia Bisericii, poruncind ca acestia sa se împartaseasca de patru ori pe saptamâna, în afara de situatiile în care s-ar întâmpla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonica 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceste ca “ daca cineva în ziua de aducere a jertfei euharistice se opreste de la împartasire fara aprobarea arhimandritului, sa fie pedepsit”. Aceasta practica o regasim în rânduielile Sf. Teodor Studitul, precum si în practica manastirilor atonite. De buna seama ca scaderea nivelului duhovnicesc al monahilor este în buna masura datorat si dezinteresului crescând fata de dumnezeiasca Euharistie.

Caracterul bisericesc al monahismului

Acest caracter este expresia faptului ca monahii “sunt si ei membri ai cinului bisericesc”, dupa cum recunoaste în 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul 14. Sf. Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranta ca hotarârile lui i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprima eclesialitatea monahismului îl constituie caracterul de adunare liturgica a obstii monahilor în frunte cu egumenul lor, în comuniune cu episcopul locului, care gireaza Tainele savârsite în manastire si prin care manastirea se afla în comuniune cu Biserica soborniceasca. De aceea manastirile “independente”, fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la rânduielile monahale ortodoxe.

Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de împartasirea monahilor, exprima în subtext atât valoarea Sfintei euharistii în viata mistica, cât si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neîncetata adunare liturgica, bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o întrupare în timp si spatiu a lui Hristos, o concretizare locala a Bisericii universale. Însasi obstea manastireasca, în frunte cu egumenul, este considerata ca fiind icoana Domnului, care, “adunându-si o ceata de ucenici, le-a dat toate de obste, si de obste S-a dat pe Sine Însusi Apostolilor” (Constitutiile Ascetice 18, 2). De aceea, dupa Sf. Vasile, “staretul nu este nimic altceva decât cel care tine locul Mântuitorului si mijloceste între Dumnezeu si om si îi ofera lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredintat lui” (Constitutiile Ascetice 22, 4).

Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul fagaduieste sa o faca fata de staretul sau “în orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci” (Constitutiile Ascetice 19). Aceasta ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina întemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este exprimabila în cuvintele omenesti relative si în faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe o ascultare fata de El. De aceea în manastiri “ceea ce a spus superiorul este lege” (Cuvânt Ascetic 3, 2). Masura impusa neascultarii de Sf. Vasile este moartea, deoarece pentru monah este “mai de lauda sa moara pentru împlinirea poruncii decât sa neglijeze împlinirea ei din teama de moarte” (Regulile mici 317).

Egumenul este parintele obstii, si dupa cum paternitatea naturala nu înceteaza decât o data cu moartea, tot asa staretul unei manastiri îsi mentine demnitatea pe viata. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot asa Sf. Vasile, prin rânduielile adresate direct monahilor din viata de obste, interzice orice neorânduiala, care, în limbaj laic, s-ar numi democratie sau majoritate a voturilor. Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirându-i prin Duhul Sfânt pe cei însarcinati cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinti ulterior pozitia egumenului în manastire, echivalând-o cu cea a episcopului în eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul îsi primeste demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, fata de care ramâne în ascultare si comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrarii monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este parintele duhovnicesc al tuturor comunitatilor monahale din eparhia sa, chiar daca acestea au ritmul, traditia si personalitatea lor duhovniceasca proprie. Învestirea egumenului de catre episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatari a faptului ca el este cu adevarat parintele obstii, si o data învestit, numai moartea fizica sau spirituala (erezia) justifica schimbarea acestuia.

În loc de concluzii

În cele spuse nu am intrat în detalii. Am urmarit doar o înfatisare sumara a liniilor celor mai generale dupa care se ghideaza sau ar trebui sa se ghideze orice comunitate monahala cenobitica. Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox într-o diversitate de forme în care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal. De aceasta diversitate nu se tem decât cei incapabili sa auda suflarea Duhului (cf. In. 3, 8). Asa se explica existenta în Ortodoxie a practicii ca fiecare mare manastire sa-si redacteze propriul tipicon, ce prevede toate detaliile vietii monahului în cadrul concret si specific respectivei manastiri. Asa sunt tipicoanele Sf. Teodor Studitul, Sf. Benedict, Sf. Sava al Serbiei, Sf. Mamas, Sf. Atanasie Atonitul, Sf. Calinic pentru manastirea Frasinei si multe altele. Nu este vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterala a unui singur exercitiu ascetic, ca în catolicism. Dimpotriva, este vorba de expresii plenare si variate de racordare la acelasi duh si mod de viata monahal. Tipiconul unei manastiri reprezinta viata ortodoxa a unei comunitati manastiresti formulata în acel tipicon în care se fixeaza în scris obiceiuri deja formate dupa specificul acelei manastiri, dupa practica ei liturgica, dupa conditiile impuse de ctitor, conditiile specifice, etc.

Defaimatori ai vietii monahale au existat în toata istoria Bisericii, mai ales în Renastere si Reforma. Din cele înfatisate, vedem cât de mult gresesc cei ce nu înteleg sensul duhovnicesc al rânduielilor calugaresti, rastalmacindu-le întelesul si îngustându-le reductionist, neteologic si în mod lipsit de pietate, la ceea ce cu ironie numesc tipicarism. Dar de buna seama ca de vina nu sunt detractorii monahismului, ci monahii care nu întrupeaza în ei duhul monahal autentic, deoarece, asa cum am vazut, rânduielile monahale au cele mai profunde temeiuri în însasi fiinta si constitutia omului, cum o înfatiseaza Sfânta Scriptura si Sf. Parinti. Cine crede altfel, contrazice Scriptura si interpretarea ei patristica. Cine crede altfel, e strain de credinta Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.

Din aceste câteva reflectii finale pe marginea rânduielilor vasiliene, vedem ca monahismul nu e nici pe departe ceea ce sustin defaimatorii lui. Nu este o adunare secreta, dizidenta în Biserica. Nu este extra, para sau antieclesial. Monahii nu sunt niste excentrici, ci niste pacatosi care vor sa se mântuiasca în Biserica Ortodoxa a lui Hristos, pe care o considera singurul stâlp si temelie a adevarului. Monahismul nu este un mod de viata împotriva firii, ci cel mai înalt mod de vietuire pe care îl poate duce fiinta omeneasca pe acest pamânt, întrupare a maximalismului evanghelic, taina a veacului ce va sa vina, ce nu poate fi egalat de nimic din cele omenesti. Monahismul este un ideal atât de înalt, încât monahii însisi se simt neputinciosi în fata lui. Si cum s-ar putea simti altfel în fata unei vietuiri a carei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata Sa Maica, de Sf. Ioan Botezatorul, de Sf. Apostoli si de alti sfinti. “Eu nu sunt monah, dar am vazut monahi”, zicea Sf. Macarie Egipteanul, unul dintre Staretii pe care i-a vizitat Sf. Vasile în Egipt. Rânduielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul îndreptar dupa care, calauzindu-se în duh, monahii pot urmari apropierea de idealul monahal. Întruparea acestuia depinde de masura în care acestia îsi iau în fiecare zi crucea si îi urmeaza lui Hristos.