Mănăstirea Bistrița, una dintre cele mai importante ctitorii mușatine, se găsește la 7 kilometri vest de orașul Piatra Neamț.
Primul ctitor al acestei mănăstiri este considerat, după tradiție, voievodul Petru I Mușat al Moldovei (1375-1391), care a ridicat aici un schit din lemn. Însă adevăratul ctitor al Mănăstirii Bistrița este voievodul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care, în anul 1400, începe zidirea unei biserici impunătoare din piatră, finalizată și sfințită în 1402, în locul vechii biserici din lemn. Această biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ a fost aleasă de Alexandru cel Bun ca necropolă pentru el și familia sa.
Prima atestare documentară a Mănăstirii Bistrița este un act emis la data de 7 ianuarie 1407 de către mitropolitul Iosif al Moldovei.
Mănăstirea Bistrița a ajuns la o situația înfloritoare încă de la începutul secolului al XV-lea. Hrisovul din 11 iulie 1428, prin care i se închinau Mănăstirii Bistrița 50 de biserici, cu scoaterea lor de sub autoritatea domnului și arhiereului, arată că ctitoria lui Alexandru cel Bun avea drepturi de cvasiepiscopie. Ca și în timpul lui ªtefan cel Mare (după cum rezultă dintr-un uric din 20 mai 1459) Mănăstirea Bistrița se găsea în poziția de „scaun de judecată“ a pricinilor și a neînțelegerilor iscate în rîndul supușilor săi.
După trecerea la cele veșnice a lui Alexandru cel Bun, închinările, prerogativele și privilegiile Mănăstirii Bistrița nu s-au diminuat, ci dimpotrivă, s-au înmulțit prin bunăvoința domnitorilor. Faptul că mulți boieri și demnitari importanți, pînă în anul 1677 (dată la care Mănăstirea Bistrița a fost închinată Sfîntului Mormînt din Ierusalim), au înzestrat-o cu diferite danii, arată că reușise să se impună ca o prezență vie și respectată în conștiința religioasă și morală a țării.
În 1498, ªtefan cel Mare, nepotul ctitorului, a zidit la intrarea în mănăstire un turn clopotniță căruia îi adaugă la etaj un paraclis domnesc, avînd harul Sf. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei. Domnitorul a înfrumusețat pietrele funerare de pe mormintele bunicilor săi, aflate în gropnița bisericii Mănăstirii Bistrița. Între 1490 și 1494 el a donat Mănăstirii Bistrița două clopote: unul de cca. 200 kg (care este folosit și astăzi) și al doilea clopot de cca. 800 de kg, turnat chiar în incinta mănăstirii de către meșteri tocmiți de domnitor (din cauza unei fisuri acest clopot a fost scos din uz și se află în prezent în muzeul mănăstirii).
Între 1541-1546, Petru Rareș finalizează zidirea paraclisului în formă de navă, împrejmuiește așezămîntul cu ziduri înalte și groase de piatră, reface turnul-clopotniță de la intrare, înalță și pictează casa domnească și amenajează școala domnească. El extinde paraclisul lui ªtefan cel Mare din clopotniță prin construirea unei nave sprijinite pe arce de zid, reînnnoind „din temelie“ biserica, pe care „o înfrumusețează pe dinăuntru și pe dinafară“. De aceea, pe bună dreptate, Petru Rareș este socotit de către istorici ca fiind al treilea ctitor al Mănăstirii Bistrița (după Alexandru cel Bun).
Ultimul domn mușatin care a contribuit substanțial la refacerea și consolidarea mănăstirii a fost Alexandru Lăpușneanu (1552-1561). În anul 1554, domnitorul reface biserica mănăstirii, zidurile sînt întărite, ajungînd la grosimea de 3 metri. Totodată, bisericii i se adaugă pridvorul.
În anul 1704, prin două acte semnate și parafate în prezența sfatului țării și a patriarhului de Ierusalim, s-a încuviințat excluderea aproape completă a mănăstirilor închinate din sistemul economic, juridic și politic al țării. În anul 1821, peste Mănăstirea Bistrița s-a abătut o nouă nenorocire: detașamentele grecești înarmate ale Eteriei au fost înfrînte de oștile otomane, care au jefuit apoi așezămîntul monahal. În urma acestui jaf, doar icoana Sfintei Ana a rămas nevătămată. Mănăstirea Bistrița s-a aflat în această situație critică pînă în 1863 (exceptînd perioada 1704-1733, în care mănăstirea a fost sub ascultarea Mitropoliei Moldovei), cînd domnitorul Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile mănăstirești. O redresare încurajatoare s-a produs în viața Mănăstirii Bistrița între cele două războaie mondiale și în special în timpul egumenului Ghenadie Caraza. La inițiativa lui s-a replantat livada mănăstirii (12 hectare) și s-a înființat fabrica de lumînări din ceară curată „Albina“.
După 1944, odată cu instalarea regimului comunist, Mănăstirea Bistrița, ca de altfel întreaga Biserică Ortodoxă Română, a avut mult de suferit. Mulți călugări au fost îndepărtați din mănăstire, iar activitatea misionară și pastorală a fost restrînsă.
În anul 1967 la Mănăstirea Bistrița au început lucrările de restaurare finanțate de către stat. Aceste lucrări au fost întrerupte în anul 1977, cînd a fost desființată Direcția Monumentelor Istorice.
Din anul 1979 și pînă în toamna anului 1984, sub îndrumares Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Teoctist și prin silința obștii bistrițene, precum și prin contribuția credincioșilor din Piatra Neamț, Viișoara și Bistrița, la Mănăstirea Bistrița s-au finalizat lucrările de restaurare a palatului domnesc, a celor două case egumenești, a școlii lui Petru Rareș, a zidurilor de incintă și a chiliilor. Au fost restaurate: pictura murală din interiorul bisericii, frescele de pe peretele vestic al pridvorului și frescele exterioare de pe turnul clopotniță.
Un moment de cotitură în viața Mănăstirii Bistrița a fost anul 1989, cînd a fost înlăturat regimul comunist. Prin grija Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Daniel, Mănăstirea Bistrița a redevenit un așezămînt de referință.
