Originea si destinul omului

Originea si destinul omului

Marea majoritate a religiilor poarta amprenta unor eve-nimente cruciale, ce tin de viata omului: nasterea, perpetuarea spetei, supravietuirea si moartea. Acestea au constituit si constituie “preocupari de baza, de a caror re-zolvare adecvata depinde perpe-tuarea societatilor”.Nefiind sustrasi de la Revelatia Naturala si pastrând ecoul Reve-latiei Divine primordiale, oamenii si-au cautat originea într-un act de creatie supranaturala. Nu le lipseste din memorie nici drama pacatului originar cu consecintele sale: rupe-rea relatiei cu Creatorul, imperfectiunea proprie si a lumii înconjuratoare, moartea. Astfel, apare religia ca nazuinta a omului de a restabili starea pierduta, de a sterge, anihila urmarile dezastruoase ale caderii. Or, acest lucru este posibil numai prin religie ca raport dintre om si Divinitate. Si numai acest raport poate oferi exceptii dramei existentei umane cu momentele ei cruciale: nasterea, perpetuarea, supravietuirea si moartea.Pe baza acestei constatari, este valabila afirmatia ca, cu toate ca religiile nu au o valoare si demnitate egala, nu contin aceeasi doza de adevar, nu exista religie falsa, caci “o institutie umana nu se poate întemeia pe eroare si minciuna; altfel n-ar putea dura. Daca nu s-ar întemeia pe natura lucrurilor, ar întâlni în ele o rezistenta pe care n-ar putea s-o înfrânga”. Aceasta natura a lucrurilor nu este altceva decât nazuinta dupa Dumnezeu, sadita în inima omului dintru început, nazuinta întarita de ecoul Revelatiei Divine primordiale, de prezenta unui continut fragmentar a adevarului mântuitor (sâmburi de adevar îmbracati în coaja groasa a mitului), cât si de accesul la revelatia naturala.Originea omului, pentru cele mai multe culturi traditionale, este legata de un act de creatie cu totul deosebit de cel al crearii lumii înconjuratoare. Distanta care-l separa pe om de celelalte vietuitoare, plante etc. l-a facut sa creada ca aceasta (distanta) îsi trage originea dintru început. (Nu includem aici sistemele religioase totemice, care totusi mai târziu au primit conceptia originii sus numita). Mitul este acela care ofera omului o explicatie a propriei origini. Cu toate ca mitul camufleaza bine miezul, samânta de adevar, caci nu mitul a creat religia, ci religia mitul, fenomenul poate fi studiat si din aceasta perspectiva.Sa facem o paranteza pentru a descrie învatatura ortodoxa despre originea omului. Naratiunea biblica descrie actul crearii omului ca pe ceva iesit din comun în comparatie cu celelalte creaturi. Creatia dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, salasluirea omului în gradina Edenului, binecuvântarea primita de la Creator de a supune pamântul fac din om cununa creatiei. Iar destinul lui era de a “creste” nu numai în întelesul strict al cuvântului, ci si în cel spiritual. Or, “Întreaga creatie este încheiata, perfecta. Numai omul este neterminat, adica perfectibil, într-o continua stare de crestere. De aceea, dintre toate fiintele din univers, numai lui i-a poruncit Dumnezeu sa creasca”.Alaturi de naratiunea biblica se asaza mitul creatiei în Coran, asupra caruia nu vom zabovi, deoarece autorii Coranului au împrumutat istoria crearii omului din traditia crestina.La akkadieni (un popor învecinat vechilor evrei), omul a fost faurit din lut de anumiti lucratori divini, apoi zeita Nammu i-a modelat inima, si En-Ki i-a dat viata. Alte texte o arata pe zeita Aruru. Acest lucru arata ca nu exista o distanta de nestrabatut dintre natura omului si a zeilor. Cu toate ca omul e creat pentru a-i servi pe zei, el, totodata, este imitatorul si colaboratorul lor. Oamenii trebuiau sa le respecte poruncile, sa nu încalce preceptele ordinii sacre, “me”, care asigura atât bunul mers al lumii, cât si al societatii umane.Religiei Egiptului antic nu îi este proprie o antropogonie, sau aceasta apare oarecum stearsa. Cel mai vechi sistem religios din Egipt, cel Memfitic, vorbeste de creatie ca efect al unei puteri creatoare, al gândirii, al cuvântului unui singur zeu – Ptah. “În inima lui Ptah s-a nascut un gând, iar limba l-a pronuntat. Omul a fost creat de Geb (zeul pamântului sau pamântul însusi), fiinta lui devenind locas al gândului (logosului) lui Ptah”. Oamenii, “turma zeului”, au fost daruiti cu tot ce le trebuia pentru existenta. Cerul si pamântul au fost faurite spre folosul lor.La greci, o traditie îl înfatiseaza pe om ca pe o creatura a lui Prometeu, facut din argila. El îi învata pe primii oameni toate meseriile si toate stiintele.Dupa traditia religiei zoroastriene, cu sistemul ei dualist, “Ahur Mazda a zamislit lumea fizica pentru a momi raul sa paraseasca existenta spirituala. “Astfel, raul va cadea în capcana creatiunilor fizice, iar creatiunea cea mai desavârsita dintre toate – omul – va nimici în cele din urma raul”.
Pentru China, este specific mitul crearii lumii de un cuplu frate-sora, Fu Xi si Nii Wa, doua fiinte cu cozi de dragon. Dupa crearea Cerului si a Pamântului, Nii Wa a modelat oamenii din lut galben (pe cei nobili) si din noroi (pe cei saraci si nenorociti). Credinte asemanatoare pot fi gasite si în alte religii, inclusiv în religiile populatiilor tribale contemporane.Un alt soi de mituri leaga originea omului de o jertfa primordiala a unui zeu, a unei fiinte divine sau din substanta acesteia. O astfel de învatatura este caracteristica în mare masura religiilor panteiste.Un mit sumerian relateaza cum omul a fost facut din sângele a doi zei Lagma, ori, mai târziu, dupa sinteza sumero-akkadiana, originea omului e legata de sacrificiul unui arhidemon, Kingu, caruia zeul Ea “îi taie vinele, si din sângele lui a facut omenirea”.În Egipt, o traditie afirma ca omul îsi trage originea din lacrimile zeului Ra. Se spune ca ochiul lui Ra a fost trimis la lupta împotriva dusmanilor. La reîntoarcere, a descoperit ca locul sau a fost luat de un alt ochi, si de ciuda a început sa plânga. Din aceste lacrimi au aparut oamenii.E de remarcat mitul originii relatat în imnul Purusasucta din Rig-Veda X, 90. Creatia este rezultatul unui sacrificiu cosmic. Zeii sacrifica “Omul” Purusa: din corpul sau taiat în bucati, se nasc animalele, elementele liturgice, omul cu clasele sociale (e vorba de caste), pamântul, cerul etc. Gura sa a devenit Brahman, or din ea descinde casta brahmanilor, din bratele lui s-a nascut casta luptatorilor (ksatrya), din coapsele lui s-au nascut mestesugrii (vaysya), iar din picioare slujitorii (sudra). O alta versiune indiana spune ca oamenii coboara din perechea primordiala Cer-Pamânt, stramosul lor Manu fiind considerat primul om si fiu al zeului Visvasvat.
Un mit chinezesc pune originea omului pe seama antropomorfului primordial, Pan-Ku, care creeaza lumea si omul din trupul sau.Ne-am limitat la cele mai importante mituri, cu toate ca paralele pot fi gasite si în alte sisteme religioase.Mai exista si alte conceptii cu privire la originea omului, ce o ilustreaza ca o descendenta dintr-un animal mitic, planta, obiect neînsufletit, astru sau fenomen natural. O astfel de antropogonie este proprie religiilor totemice, si nu numai. La greci, un popor, myrmidonii, descindea din furnici, altul din frasini. Dupa potop, Deucalion a repopulat pamântul cu pietre. Un mit sumerian spune ca oamenii au crescut din pamânt asemenea plantelor, iar o traditie zeroastriana tardiva spune ca prima pereche de oameni a crescut pe aceeasi tulpina de revent (floare), pentru ca mai târziu sa se separe si sa ia forma omeneasca.Cu toate ca distanta care separa naratiunea biblica - adevarata pastratoare a adevarului revelat si a diverselor motive antropogonice ce apartin mitologiei religiilor pagâne- este adesea de nestrabatut, merita atentia faptul ca majoritatea culturilor vad originea omului altfel decât a celorlalte fiinte si a lumii în general.Un alt moment crucial pentru existenta rasei umane îl constituie fenomenul mortii cu urmarile ei dezastruoase asupra omului. Scriptura afirma ca moartea vine în lume ca urmare a pacatului neascultarii. Acesta distruge dialogul dintre Adam si Dumnezeu, raportul dintre Eu-Tu. Ravagiile pacatului si-au lasat amprentele adânci în creatie si în om, acesta devenind muritor. Receptorii lui Adam aproape ca nu mai erau în stare sa perceapa si sa înteleaga mesajul divin. Daca înainte de pacat omul era aproape perfect, atunci, dupa cadere, omul apare aproape distrus. Iar daca omenirea întreaga era cuprinsa în Adam, atunci urmarile pacatului devin valabile si pentru ea. Astfel, moartea ca urmare a pacatului e mostenita de tot omul ce vine în lume. Unica speranta este Mesia promis de Dumnezeu, care nu numai ca va restaura firea omului, ci o si va ridica la maretia pe care Adam o avea înainte de pacat: asemanarea cu Dumnezeu.În istoria sa milenara, rasa umana n-a încetat sa fie nelinistita, framântata de fenomenul mortii. Moartea e privita ca ceva strain omului, ea n-a facut parte din structura sa originara. Firea umana tine minte acest lucru si o respinge cu repulsie. Moartea nu se altoieste firii noastre, cum nu poate fi altoit mugurele uscat la o ramura vie. O respingem la fel cum organismul, adesea, respinge organele transplantate.În cele mai multe culturi traditionale, aparitia mortii este prezentata ca un accident neobisnuit, ce a avut loc la origini. Moartea nu e cunoscuta primilor oameni, e o consecinta a unui eveniment ulterior. Pentru religiile necrestine, mitul este unica explicatie a propriei mortalitati si a destinului petrecut sub umbra mortii.Exista putine mituri care explica aparitia mortii ca o consecinta a încalcarii de catre om a unei porunci divine. Islamul învata ca atunci când a aparut Adam, Allah a poruncit îngerilor sa se închine lui. Acestei porunci s-au supus toti îngerii în afara de Iblis. Iblis, creat din foc, a refuzat sa se închine celui creat din lut. Pentru aceasta neascultare, Allah l-a blestemat pe îngerul neascultator, iar acela l-a avertizat pe Allah ca, daca-l va izgoni, atunci el, Iblis, îi va pagubi pe urmasii lui Adam. Allah i-a permis acest lucru: “Ispiteste-l pe care-l poti dintre dânsii” (17, 66). Allah da porunca omului: “Si noi am zis: “O, Adame! Asaza-te tu si femeia ta în rai si va hraniti de acolo cu îndestulare, unde doriti, însa nu va apropiati de copacul acesta, ca sa nu va aflati printre cei necredinciosi”, si i-a impus satana sa se împiedice de el si i-a scos de acolo de unde erau”.
Deci pacatul este consecinta neascultarii, iar ca urmare a pacatului în lume vine moartea, omul devine slab si stricacios. Dar pentru islam, omul este slab nu numai din cauza pacatului originar, ci si pentru ca este doar o faptura. El nu e liber în alegerile sale, caci nimeni nu este liber în lume în afara de Allah, care cârmuieste faptele omenesti. În astfel de conditii, pacatul originar si urmarile lui devin neîntelese.În zoroastrism, o traditie spune ca primul om, Gayomart, cade din starea de puritate atunci când se împreuneaza cu desfrânata primordiala. Acest fapt îi aduce moartea. De fapt, zoorastrismul cunoaste mai multe pacate originare, unul dintre acestea fiind comis de Vivahvant, “care pentru a maguli poporul nostru, l-a îndemnat sa manânce carne de bou”.O alta traditie, iraniana, asociaza paradisul originar cu domnia lui Yima: timp de mii de ani moartea si suferinta nu au existat, si oamenii ramâneau vesnic tineri, dar când Yima a început sa rosteasca minciuni, el pierde nemurirea.La sumero-akkadieni nu se mentioneaza care ar fi anume prima eroare a omului. Se pare ca aceasta a fost de natura rituala. Dupa o traditie, mânia lui En-Lil a fost provocata de zgomotul insuportabil al oamenilor. Starea negativa a omului, pentru sumero-akkadieni, este legata si de originea propriu-zisa a omului: faptura creata din sângele unui arhidemon.Religia egipteana se pare ca leaga pacatul originar de complotul oamenilor împotriva lui Ra. Oamenii s-au razbunat pe zeu pentru ca acesta devenise batrân.În China, o traditie exalteaza caracterul paradisiac al epocii primordiale, când Cerul si Pamântul erau apropiate. Zeii se coborau la oameni, iar oamenii se urcau la cer urcând un munte, o scara, o liatra. În urma unui eveniment mistic (o greseala rituala), Cerul a fost despartit de Pamânt. Totusi anumite persoane privilegiate - samanii, misticii, eroii, suveranii- sunt în stare sa urce la cer în stare extatica.La societatile arhaice, exista mituri care leaga mortalitatea de sacrificiul unei fiinte divine sau semidivine. Un mit atestat pe insula Seram spune ca din corpul sfârtecat si îngropat în pamânt al unei tinere fete de origine semi-divina, Hainuwele, cresc plante, necunoscute pâna atunci, cu care se hranesc oamenii. “Acest omor primordial a schimbat în mod radical conditia umana, caci el a introdus sexualitatea si moartea”. Alt mit relateaza ca plantele nutritive provin din excrementele unui zeu. Atunci când oamenii afla sursa respingatoare a hranei lor, ei doboara zeul, îi îngroapa trupul si se hranesc cu plantele crescute din el. Consumând alimentele crescute din cadavru, ei împartasesc natura moarta a sursei.Unele religii leaga originea mortii de un act arbitrar si crud al unei fiinte demonice. Dar cele mai multe mituri ale societatilor arhaice explica moartea ca pe o consecinta a unei alegeri necugetate, facuta de primii oameni, sau ca pe o urmare a unei întâmplari absurde. Conform unui mit al hotentotilor, Luna îl trimite pe iepure în calitate de sol oamenilor si-i porunceste sa le transmita urmatorul mesaj: “Dupa cum eu, Luna, mor, asa si tu (omule) vei muri si vei învia din nou”. Iepurele a încurcat mesajul, zicându-le: “Cum moare Luna, asa vei muri si tu, omule, si nu vei mai învia niciodata”. La tribul amazulu, un mit povesteste ca Umccelumuculu a trimis la oameni doi vestitori: un cameleon cu vestea ca vor fi nemuritori si o sopârla cu vestea ca vor muri. Cameleonul a zabovit în drum, iar sopârla i-a luat-o înainte. Dupa ce a trimis vestea, moartea a patruns în lume. “Dumnezeu nu a putut sa schimbe verdictul, pentru simplu motiv ca, o data rostite, cuvintele au creat realitatea”.
Un mit melanezian spune ca “pe masura ce înaintau în viata, primii oameni si-au lepadat precum serpii pieile si au iesit întineriti. Dar, odata, o batrâna venind acasa întinerita, nu a fost recunoscuta de propriul copil. Ca sa-l împace, si-a repus vechea piele, si de atunci încoace oamenii au devenit muritori”.
Sa amintim în sfârsit si un mit indonezian. La început, când cerul era foarte aproape de pamânt, Creatorul trimetea darurile sale oamenilor pe capatul unei frânghii. Într-o zi, le-a trimis o piatra, dar stramosii au refuzat-o. Ceva mai târziu, Creatorul le trimite o banana, care a fost acceptata imediat. Atunci oamenii au auzit vocea Creatorului: “Deoarece ati ales banana, viata voastra va fi scurta ca acest fruct. Daca ati fi ales piatra, viata voastra ar fi fost asemenea existentei pietrei, imuabila si nemuritoare”.
Vedem deci ca, având credinta ca starea sa amorala este o urmare a unei erori, a unei interventii demonice, a unui pacat, omul majoritatii religiilor încearca sa atenueze cumva urmarile acestora. Se încearca o restabilire a starii care a existat “înainte”, sa se împace cu zeii, sa reînnoiasca ordinea pierduta ajunsa la haos. Trebuie mentionat faptul ca majoritatea religiilor necrestine concep timpul în mod ciclic. Lumea poate fi reînnoita periodic. Cosmogonia este reiterata prin rituri, jertfe, sacrificii. Înnoirea lumii poate fi facuta prin repetarea sub forma de spectacol a cosmogoniei. Cu aceasta ocazie, la diferite religii, sarbatoarea centrala din cult era cea a anului nou. În cadrul sarbatorii se imita actul creatiei, fiind prezent simbolismul sexual al originii lumii. În fruntea ceremoniei putea fi împaratul, conducatorul tribului etc. Adesea, în cadrul acestor ceremonii, sunt abolite toate normele sociale si morale: se trageau palme împaratului, se practicau orgiile sexuale. Mircea Eliade explica acest lucru astfel: “Relatiile sexuale nediferentiate si excesive arunca o colectivitate într-o epoca antica a începuturilor. Aceasta apare clar în practica orgiilor periodice de la sfârsitul anului si la anumite intervale sacre. Astfel de rituri reactualizeaza momentul primordial al creatiei sau stadiul de beatitudine al începuturilor, când nu existau nici tabuuri sexuale, nici reguli sociale”. Actiuni similare pot fi gasite si la unele secte crestine, ca Adamitii. Tot cu scopul de a restabili originea pierduta, la unele religii care concepeau creatia ca pe un produs al unei jertfe primordiale se practicau sacrificii umane. Acestea substituiau zeului sacrificat un om.

Conceptia timpului liniar (început si sfârsit) este cunoscuta iudaismului, islamului, zoroastrismului si altor religii. Dar nici acestea nu dau o explicatie, un sens plenar destinului, existentei umane.

Iudaismul, obosit sa astepte venirea lui Mesia, a creat sisteme religioase noi, precum Kabbala, unde locul Mântuitorului este ocupat de credinciosii însisi, or, pentru kabbala, fiecare om poseda o particica din Acesta. Astfel, iudaismul s-a transformat din religia unui singur Dumnezeu într-un sistem ocult si panteist.

Islamul n-a rezolvat problema libertatii omului. Nimeni nu este liber în lume afara de Allah. El cârmuieste ritmurile cosmice si faptele omenesti. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, ramâne neînteleasa valoarea omului în islam, acelasi lucru se poate spune pe drept si despre eshatologia lor. Allah ramâne un dumnezeu egoist.

În doctrina Zoroastriana, la moda altadata (vezi F. Nietzsche), omul este privit ca o arena pe care se desfasoara lupta dintre fortele binelui, guvernate de Ahura-Mazda, si cele ale raului, guvernate de Ahriman. Se accentueaza libertatea omului de a alege între bine si rau. Însa aceasta devine neînteleasa în lumina faptului, caci finalul luptei este cunoscut: indiferent de deciziile si alegerea omului, Ahura-Mazda va birui. Or, omul este o simpla capcana pentru Ahriman, o unealta, aceasta conditie fiindu-i stabilita de la creatie.

Ca urmare a celor spuse, trebuie mentionat faptul ca, necatând la toate absurditatile si excesele specifice unor religii necrestine, ramâne valabila afirmatia lui E. Durkheim ca nu exista religii false. Acest lucru e adevarat, la fel cum e adevarat sa afirmi ca oxigenul e prezent nu numai în atmosfera, ci si în apa. Însa modul acvatic de existenta nu este specific omului, mai devreme sau mai târziu te îneci. Dar chiar si mai înainte de a te îneca, risti sa devii prada rechinilor, a acestor himere plasmuite de mintea omeneasca în cautarea unui adevar. Aceasta stare anormala, aceasta lipsa de “aer” a facut sa izbucneasca crize de sens a existentei umane. “Urca-te pe movilele vechilor ruine si plimba-te în jur: contempla craniile oamenilor morti de demult si ale celor morti de curând, care este al raufacatorului si care este al celui ce face binele”. Sau “oare leul cel mândru, care sfâsie carnea cea mai buna, ofera tamâie ca sa potoleasca mânia zeitei?… Cât despre mine, am întârziat eu oare sa aduc ofranda? Totusi zeul mi-a adus lipsa, în loc de bogatie”.
Pentru spiritualitatea Egiptului antic, este caracteristic dialogul dintre un om, coplesit de deznadejde, si sufletul sau, întitulat: “Disputa asupra sinuciderii”. Omul se straduieste sa-si convinga sufletul de oportunitatea sinuciderii, evocând urmatoarele argumente: “Nu mai exista drepti. Tara este abandonata lucratorilor nedreptatii… Pacatul care da rârcoale pe pamânt nu are sfârsit”.
Deosebit de intens, pesimismul existential e înfatisat în religia Greciei antice: “Nu exista om caruia Zeus sa nu-i trimita o mie de rele”, oamenii sunt “fapturi de o zi”, traind ca vitele, “fara sa stie din care parte va trimite Zeus destinul”.26 Teognis, Pindar, Sofocle proclama ca soarta cea mai buna pentru oameni ar fi sa nu se nasca sau, o data nascuti, sa moara cât mai repede posibil.
În alt capat al lumii, Gautama Buddha proclama: “Totul este suferinta, totul este efemer”. “…Nasterea este durere, batrânetea este suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta. A fi unit cu ceea ce nu-ti place înseamna suferinta. A fi despartit de ceea ce îti place, a nu poseda ceea ce doresti înseamna suferinta” (Majjhima I, 141). O descriere mai sumbra a existentei umane e greu sa gasesti în alta parte. Toate eforturile umane se concentreaza în jurul încercarii de a se elibera din ciclul existentei. Dar budismul, pe lânga faptul ca este o religie fara Dumnezeu, este si o antropologie fara suflet. Buddha cel eliberat înceteaza a mai exista din toate punctele de vedere, inclusiv cel spiritual. De aceea, daca pentru un egiptean sinuciderea este o metoda de a se elibera de mizeria vietii, pentru un budist, eliberarea este o sinucidere desavârsita. Afirmatia lui Sofocle ca mai bine ar fi omului sa nu se nasca ramâne valabila si pentru budism.

Într-o opozitie vadita cu cele expuse mai sus, se afla doctrina ortodoxa despre om. Pentru ortodoxie, omul nu este o fiinta adusa la existenta cu scopul de a-L servi pe Dumnezeu, un sclav al Acestuia. Nu este nici o faptura a carei existenta este lipsita de orice sens. Pentru ortodoxie, omul are o demnitate inexprimabil de mare. El “este coroana creatiei, mai ales întrucât se poate face Însusi Fiul lui Dumnezeu”. “Omul e creat ca viata lui sa devina viata lui Dumnezeu-Cuvântul”. “Dumnezeu l-a creat în acest scop pe om, ca partener posibil al Lui sau pentru a putea lua loc între oameni (prin persoana Fiului), ca sa-i poata ridica pe ei la nivelul îndumnezeit prin har. Si în legatura cu omul a creat toata natura materiala capabila de a fi purtata de El, transfigurata de El, facuta mediu de manifestare stravezie a Lui”.Or, pentru antropologia ortodoxa, Hristos este piatra de temelie. “Acesta a venit în întâmpinarea si ajutorul nostru, facându-Se om între oameni sau partenerul nostru de dialog intim si egal si cu putere de a ne înalta la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanitatea asumata de El”. Hristos da un sens nou existentei umane, un sens necunoscut altor religii. Toate aspiratiile umane sunt legate de persoana lui Divino-Umana. Drama existentei umane ajunge la punctul limita si-si gaseste sens si rezolvare în întruparea, moartea si învierea Mântuitorului. El este un salvator al omului în plin sens al acestui cuvânt. Omul nu mai este privit ca ceva rau de la sine, ca ceva ce nu mai poate fi reparat, si de aceea sa merite sa fie distrus împreuna cu toata creatia, urmând sa fie creata una noua. Invers, omul este acel cineva pentru care “Dumnezeu a preferat aceasta moarte (a Fiului Sau), care a supraechivalat prin cutremurul produs de ea rasunetul de hau al mortii universale. Moartea creatiunii a fost substituita de moartea Celui ce cuprindea în rezumat întreaga lume creata, dând însa acestei morti un ecou mai zguduitor decât îl putea da moartea lumii”.
Deci omul nu este o simpla creatura, ci este acea persoana asupra careia se revarsa dragostea divina dusa pâna la limita mortii. Mai mult decât atât, omul nu ramâne cumva într-o parte, inactiv fata de actiunea lui Dumnezeu, ci-i percepe chemarea, fiind apt de a raspunde la aceasta chemare a iubirii Divine. Astfel, între Dumnezeu si om devine posibil un dialog care respira în atmosfera iubirii harice. Or, în alte conditii, acest dialog devine imposibil.Dumnezeu îi invita la acest dialog pe reprezentantii tuturor religiilor. Acestea toate stau în cautarea lui Dumnezeu, a sensului existentei la poalele muntelui pe vârful caruia se înalta Crucea pe care îsi întinde mâinile Hristos “ca prin una sa atraga pe poporul cel vechi, iar prin cealalta, pe cei din neamuri si pe toti sa-i uneasca în Sine”. Pentru toti care calatoresc de multa vreme pe oceanul religiilor în cautarea tarâmului mult dorit, crucea lui Hristos se înalta ca o faclie, luminând dincolo de orizonturi, aratându-le tuturor locul unde se afla malul. Anume din aceasta perspectiva lumina lui Hristos “lumineaza pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).