Am recunoscut scrisoarea ta, ca ºi cei care recunosc pe copiii prietenilor lor
dupã asemãnarea pe care aceºtia o au cu pãrinþii lor. Cãci sã nu spui cã
înfãþiºarea (configuraþia) locului nu determinã ºi o importantã punere în
miºcare, prin provocarea, în sufletul tãu, a unei anumite dispoziþii ca sã
trãieºti împreunã cu noi, înainte de a cunoaºte ceva despre modul ºi forma
vieþii noastre, aceasta fiind în realitate propria ta gândire, demnã îndeosebi
de sufletul tãu, care ia în calcul toate cele pãmânteºti, aºa încât nimic (sã nu
lipseascã) în compararea fericirii care ne aºteaptã potrivit fãgãduinþelor.
Dar eu, câte fac eu însumi în aceastã pustie noaptea ºi ziua, mã ruºinez sã le
descriu, cãci am pãrãsit într-adevãr viaþa de lume (civilã), ca pricinuitoare de
nenumãrate rele, dar n-am reuºit sã mã pãrãsesc pe mine însumi. Dimpotrivã, sînt
la fel cu cei care merg la mare ºi sub pretextul lipsei de experienþã la
navigaþie sînt neliniºtiþi ºi sînt cuprinºi de rãu de mare; sînt incomodaþi de
mãrimea corãbiei, pentru cã din cauza ei se balanseazã mult, ºi când trec de
acolo în barcã sau în vaporaº, au din nou rãu de mare ºi sînt ameþiþi, pentru cã
rãul de mare ºi amãreala bilei (vomarea) îi însoþesc pretutindeni. Ceva
asemãnãtor se întâmplã ºi cu noi. Atâta timp cît purtãm cu noi patimile din noi
(care îºi au lãcaºul în noi), suntem pretutindeni în aceleaºi neliniºti; aºa
încât n-am câºtigat nimic important din aceastã pustie.
În orice caz câte va trebui sã facem ºi câte ne vor face în stare sã urmãm paºii
Celui Care ne-a arãtat drumul mântuirii, prin cuvintele: "Dacã vrea cineva sã
vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-ªi ia crucea, ºi sã-Mi urmeze Mie"
(Matei 16, 24), sînt urmãtoarele:
II
Trebuie sã ne strãduim sã pãstrãm mintea în stare de liniºte. Pentru cã aceasta
este ca ochiul care prin neîncetata lui miºcare, când întorcându-se spre cele
din dreapta ºi din stânga, când întorcându-se, cu regularitate, în sus ºi în
jos, nu poate sã vadã clar ceea ce se aflã înaintea lui, ci privirea lui trebuie
sã se fixeze ferm cãtre obiectul privit, dacã e cazul sã stabileascã un aspect
clar al lui; astfel ºi mintea omului, când este purtatã de nenumãrate griji
lumeºti nu este în stare sã fixeze adevãrul. Pe acela, spre exemplu, care nu s-a
înfãºurat cu legãturile cãsãtoriei, îl tulburã dorinþele furioase ºi pasiunile
greu de stãpânit ºi iubirile dezesperante; dar pe acela care este deja legat cu
soþie îl stãpâneºte altfel de neliniºte, cum este, în cazul celui fãrã copii,
dorinþa copiilor, în cazul celui care are copii, protejarea soþiei, grija de
casã, supravegherea slugilor, paguba din convenþii, certurile cu vecinii,
procesele la tribunale, riscurile din negoþ, oboselile bunei lucrãri a
ogoarelor. Fiecare zi care vine aduce cu ea o examinare deosebitã a sufletului.
ªi nopþile, care libereazã de grijile zilei, vrãjesc mintea cu visãrile
(imaginaþiile) lor. Iar de acestea existã o singurã scãpare, separarea de toatã
lumea. Dar separarea de lume nu înseamnã simplu îndepãrtarea trupeascã de ea, ci
desprinderea sufletului de simpatia faþã de trup, în aºa mãsurã încât cineva sã
devinã fãrã þarã, fãrã casã, fãrã prieten, sãrac, fãrã avere personalã, fãrã
mijloace de întreþinere, fãrã întreprinderi, fãrã relaþii sociale, necunoscãtor
al învãþãmintelor omeneºti, gata sã primeascã în inimã impresii care iau naºtere
din învãþãtura dumnezeiascã. Dar pregãtirea inimii pentru aceasta este
dezvãþarea celor învãþate din obiceiul rãu, care o stãpâneau deja. Cãci nici pe
tãbliþa de cearã nu este posibil sã scrie cineva, dacã n-a înlãturat mai întâi
literele care erau scrise pe ea mai înainte; nici sufletul nu este cu putinþã sã
fie aprovizionat cu dogmele dumnezeieºti, dacã n-au fost scoase (mai întâi)
preocupãrile lui din obicei. Spre acest scop, aºadar, pustia ne procurã cel mai
mare folos, îmblânzind patimile noastre ºi dând gândului odihna ca sã le
dezrãdãcineze desãvârºit din suflet. Cãci, aºa cum animalele sãlbatice sînt uºor
de condus când sînt îmblânzite, la fel ºi plãcerile, mâniile ºi supãrãrile rele,
veninoase împotriva sufletului, când sînt îmblânzite prin liniºte ºi înceteazã
sã mai irite prin continuã excitare, devin uºor de învins prin puterea raþiunii.
Prin urmare, locul trebuie sã fie exact cu specificul nostru, îndepãrtat de
relaþia cu oamenii, aºa încât legãtura exercitãrii (ascezei) sã nu depindã de
nici una din grijile (nevoile) externe. Iar exercitarea pietãþii hrãneºte
sufletul cu gândiri dumnezeieºti. Aºadar ce este mai fericit decât sã imite
cineva pe pãmânt tovãrãºia (corul) îngerilor? O datã cu zorii zilei sã se
grãbeascã la rugãciune, ca sã laude pe Ziditorul cu imne ºi cântãri! Apoi, dupã
ce soarele va lumina clar, sã se întoarcã la lucrãri, în timp ce rugãciunea sã-l
însoþeascã toatã vremea! Aºa încât sã facã plãcute lucrãrile lui cu imne ca ºi
cu sarea! Pentru cã îndulcirile imnelor avantajeazã starea sufleteascã în care
predominã bucuria, ºi nu supãrarea. Aºadar, începutul purificãrii sufletului
este liniºtea, potrivit cãreia nici limba nu discutã chestiuni (fapte) omeneºti,
nici ochii nu privesc trupurile parfumate ºi armonioase, nici urechea nu atrage
atenþia sufletului spre ascultarea melodiilor care sînt compuse pentru a produce
plãcere (voluptate), sau spre cuvintele oamenilor glumeþi ºi hazlii, ceva care
are, prin excelenþã, puterea sã dezorganizeze marea atenþiune a sufletului,
pentru cã mintea, când nu este împrãºtiatã cãtre cele din afarã ºi nu se
rãspândeºte prin simþuri cãtre lume, se întoarce la sine ºi de la sine se înalþã
cãtre înþelegerea lui Dumnezeu. Dar îndatã ce frumuseþea este înconjuratã de
splendoare ºi este luminatã de Acela, uitã chiar ºi propria ei naturã; nu
antreneazã sufletul spre grija pentru hranã, nici spre îngrijirea pentru
îmbrãcãminte, ci, eliberatã de grijile pãmânteºti, toatã atenþia ei trece la
dobândirea bunurilor veºnice, adicã la: cum sã dobândeascã înþelepciunea ºi
curajul, dreptatea ºi prudenþa, precum ºi atâtea alte virtuþi, care se claseazã
în cele generale de mai sus, care fac în stare bãrbatul bun sã îndeplineascã
toate îndatoririle vieþii.
III
Dar cale foarte importantã pentru aflarea îndatoririlor este ºi studierea
Scripturilor inspirate de Dumnezeu, cãci în acestea se cuprind ºi (sfaturile)
poruncile referitoare la faptele ºi vieþile fericiþilor bãrbaþi, transmise în
scris ca chipuri vii ale conduitei bineplãcute lui Dumnezeu, puse înaintea
oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Astfel, deci, fiecare om pentru
ceea ce simte cã-i lipseºte, gãseºte pâinea binecuvântatã spre remediul bolii ca
ºi de la o oarecare clinicã obºteascã, dacã s-a consacrat imitãrii
corespunzãtoare.
ªi într-adevãr prietenul înþelepciunii deschide fãrã întrerupere istoria lui
Iosif ºi învaþã de la acesta faptele înþelepte, aflând la el nu numai simplã
înfrânare în faþa plãcerilor, dar ºi înclinare în mod statornic spre virtute.
Iar curaj (bãrbãþie) învaþã de la Iov, care nu numai când viaþa lui s-a schimbat
într-o situaþie cu totul opusã, când a ajuns dintr-odatã din bogat sãrac ºi din
cu copii buni fãrã copii, a rãmas neclintit, pãstrând totdeauna neumilit cugetul
sufletului, ºi n-a fost cuprins de mânie nici când prietenii care au venit sã-l
consoleze aprobau ºi mãreau nenorocirile lui. Iarãºi, dacã reflecteazã cineva
cum s-ar putea sã devinã in acelaºi timp blând ºi mãrinimos, aºa încât mânia s-o
foloseascã împotriva pãcatului, iar bunãtatea faþã de oameni, va gãsi pe David
într-adevãr viteaz în acte de bravurã rãzboinicã, dar blând ºi neclintit în
rãzbunarea împotriva vrãjmaºilor. Un asemenea a fost ºi Moise, care înãlþa cu
mânie statura lui faþã de cei care pãcãtuiau împotriva lui Dumnezeu, dar
calomniile împotriva lui însuºi le suporta cu bunãtate de suflet. ªi în general,
aºa cum pictorii, când picteazã chipuri dupã modele, se strãduiesc sã transmitã
caracterul modelului tehnicii lor (pentru a realiza un tablou frumos), la fel ºi
cel care se strãduieºte sã se realizeze pe sine desãvârºit în fiecare fel de
virtute, trebuie sã priveascã la vieþile sfinþilor, ca ºi cel care lucreazã ºi
finiseazã statui, ºi sã-ºi însuºeascã bunãtatea acelora prin imitare.
IV
La rândul lor, rugãciunile, urmând lecturile, aflã sufletul mai întinerit ºi mai
viguros, aºa încât (acesta) se pune în miºcare cãtre Dumnezeu din plãcere. Dar
rugãciunea bunã este aceea care inspirã în suflet adevãrata noþiune (cunoaºtere)
a lui Dumnezeu. Iar lãcaºul lui Dumnezeu este acesta, sã nu aibã nimeni pe
Dumnezeu stabilit înlãuntrul lui din amintire. ªi devenim biserici ale lui
Dumnezeu atunci când înlãnþuirea amintirii nu se desprinde de grijile lumeºti ºi
mintea nu se tulburã de patimile neaºteptate. Iubitorul de Dumnezeu se retrage
la Dumnezeu - evitând toate cele de mai sus ºi alungând patimile care îl
provoacã la necumpãtare ºi stãruie în îndeletnicirile care conduc la virtute.
V
Iar înainte de toate trebuie sã se îngrijeascã sã nu se amestece in discuþii,
când nu cunoaºte, ci, sã întrebe fãrã ceartã, sã rãspundã fãrã dispreþ, sã nu
întrerupã convorbirea când ar spune ceva folositor, nici sã nu doreascã sã
intercaleze ostentativ cuvântul lui, observând echilibrul cuvântului ºi al
ascultãrii; sã înveþe (de la altu1) fãrã ruºine ºi sã înveþe (pe altul) fãrã
invidie; ºi, dacã ar fi învãþat de altul, sã nu ascundã (aceasta), ca femeile
uºuratice, care prezintã pe copiii nãscuþi din flori ca ai lor, ci sã arate cu
recunoºtinþã pe tatãl cuvântului. Iar tonul vocii sã-l potriveascã aºa încât
nici urechea sã nu-l scape din cauza slabei lui intensitãþi ºi nici supãrãtor sã
nu fie din cauza marii lui intensitãþi. Sã exteriorizeze cuvântul dupã ce mai
întâi a examinat în sine ce anume e cazul sã spunã. Sã fie binevoitor în
discuþii ºi plãcut în vorbiri, sã nu urmãreascã sã se facã agreabil prin glumã,
ci sã-ºi pãstreze farmecul prin sfãtuire binevoitoare (generoasã). Sã înlãture
asprimea totdeauna, chiar ºi atunci când este absolut necesar sã mustri. Cãci,
dacã vei arãta de la început modestie ºi smerenie, te vei face agreabil celui
care are nevoie de vindecare. Dar, de multe ori, ne este folositor ºi modul
mustrãrii profetului care, lui David, când pãcãtuise, nu i-a pronunþat hotãrârea
de condamnare, ci folosind o persoanã imaginarã, s-a instituit judecãtorul
propriului lui pãcat; aºa încât dupã ce el însuºi a pronunþat dinainte judecata
împotriva sa, sã nu mai poatã sã acuze pe cel care a blamat.
VI
Gândirii umilite ºi împovãrate îi urmeazã privirea întristatã ºi înjositã,
înfãþiºarea neîngrijitã, pãr neîngrijit, îmbrãcãminte murdarã, aºa încât cele pe
care le fac cei care poartã doliu cu prefãcãtorie, acestea ni se înfãþiºeazã în
mod automat. Tunica (sã fie) strânsã cu curea pe corp; iar încingerea sã nu fie
deasupra stomacului, lucru care este femeiesc, ºi nici lãbãrþatã, aºa încât
tunica sã fâlfâie, ceea ce este lucru prostesc. La fel, mersul sã nu fie nici
încet, ca sã arate lenevirea sufletului, nici vioi ºi de paradã, ca sã exprime
pasiunile lui puternice. Destinaþia îmbrãcãmintei este una, aceea ca sã
îndeplineascã acoperirea trupului în mod satisfãcãtor, pe timp de iarnã ºi de
varã, ºi sã nu urmãreascã nici strãlucirea în privinþa culorii, nici fineþea ºi
supleþea în privinþa confecþionãrii; cãci aceasta sã n-o urmãreascã nimeni,
adicã culori deschise la îmbrãcãminte, spre a egala în îmbrãcãminte împodobirea
femeiascã, pe care acelea o adaptau, vopsindu-ºi obrajii ºi pãrul cu culori
tehnice. Dar ºi în grosime tunica sã fie în aºa fel încât sã nu fie nevoie de
îmbrãcãminte ajutãtoare, ca sã încãlzeascã pe cel ce o poartã. Iar încãlþãmintea
sã fie ieftinã dupã valoare, dar sã acopere îndeajuns nevoia.
Dar, ca sã scurtãm, aºa cum în îmbrãcãminte se cuvine ca oricine sã urmãreascã
necesarul, la fel ºi în hranã pâinea sã satisfacã nevoia pentru sãnãtate ºi apa
sã vindece setea, precum, de asemenea, ºi produsele naturale care ajutã sã se
pãstreze tãria corpului pentru nevoile indispensabile. Sã mãnânce, dar fãrã sã
arate lãcomie sãlbaticã, ci pãstrând pretutindeni statornicia ºi bunãvoinþa ºi
cumpãtarea în faþa plãcerilor. Nici atunci (când mãnâncã) sã nu aibã mintea
opritã de la gândirea despre Dumnezeu, ci sã ia motiv pentru preamãrirea Lui de
la natura alimentelor ºi de la structura corpului ce le primeºte, cum au fost
concepute de Cel care a rânduit toate felurile diferite de alimente
corespunzãtoare particularitãþilor corpurilor. Înainte de masã sã se facã
rugãciuni adaptate dãrniciilor lui Dumnezeu, ºi acelea pe care le dã acum ºi
acelea pe care le va strânge pentru viitor. La fel ºi rugãciunile de dupã masã,
care cuprind mulþumirea pentru cele date ºi cererea pentru cele fãgãduite. Sã
fie stabilitã o orã precisã pentru masã, aceeaºi în fiecare zi, aºa încât din
cele douãzeci ºi patru de ore ale zilei ºi nopþii, numai aceasta sã fie
destinatã corpului, iar timpul celorlalte ascetul sã-l foloseascã în lucrãri ale
minþii (gândirii). Iar somnul sã fie uºor ºi acomodat, urmând în mod natural
mãsura hranei, dar sã fie întrerupt în mod deliberat pentru studierea
problemelor importante. Pentru cã încredinþarea somnului greu, care, prin
relaxarea membrelor, procurã prilej pentru închipuiri neraþionale, poartã pe cei
care dorm în acest mod la moarte zilnicã. Dar ceea ce este pentru alþii zorii
zilei, aceasta este pentru asceþii pietãþii miezul nopþii, când liniºtea nopþii
procurã recreere în suflet; pentru cã atunci nici ochii, nici urechile nu
comunicã inimii audiþii ºi spectacole pãgubitoare, ci singurã mintea comunicã de
la sine cu Dumnezeu ºi se îndreaptã pe sine prin amintirea pãcatelor, dar îºi
pune sieºi hotãrâri pentru îndepãrtarea rãului ºi cere de la Dumnezeu
colaborarea (ajutorul) pentru terminarea celor cercetate.
http://www.lumea-icoanelor-si-rugaciunilor.com/2012/03/novena-de-9-marti-catre-sfantul-anton.html
dupã asemãnarea pe care aceºtia o au cu pãrinþii lor. Cãci sã nu spui cã
înfãþiºarea (configuraþia) locului nu determinã ºi o importantã punere în
miºcare, prin provocarea, în sufletul tãu, a unei anumite dispoziþii ca sã
trãieºti împreunã cu noi, înainte de a cunoaºte ceva despre modul ºi forma
vieþii noastre, aceasta fiind în realitate propria ta gândire, demnã îndeosebi
de sufletul tãu, care ia în calcul toate cele pãmânteºti, aºa încât nimic (sã nu
lipseascã) în compararea fericirii care ne aºteaptã potrivit fãgãduinþelor.
Dar eu, câte fac eu însumi în aceastã pustie noaptea ºi ziua, mã ruºinez sã le
descriu, cãci am pãrãsit într-adevãr viaþa de lume (civilã), ca pricinuitoare de
nenumãrate rele, dar n-am reuºit sã mã pãrãsesc pe mine însumi. Dimpotrivã, sînt
la fel cu cei care merg la mare ºi sub pretextul lipsei de experienþã la
navigaþie sînt neliniºtiþi ºi sînt cuprinºi de rãu de mare; sînt incomodaþi de
mãrimea corãbiei, pentru cã din cauza ei se balanseazã mult, ºi când trec de
acolo în barcã sau în vaporaº, au din nou rãu de mare ºi sînt ameþiþi, pentru cã
rãul de mare ºi amãreala bilei (vomarea) îi însoþesc pretutindeni. Ceva
asemãnãtor se întâmplã ºi cu noi. Atâta timp cît purtãm cu noi patimile din noi
(care îºi au lãcaºul în noi), suntem pretutindeni în aceleaºi neliniºti; aºa
încât n-am câºtigat nimic important din aceastã pustie.
În orice caz câte va trebui sã facem ºi câte ne vor face în stare sã urmãm paºii
Celui Care ne-a arãtat drumul mântuirii, prin cuvintele: "Dacã vrea cineva sã
vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-ªi ia crucea, ºi sã-Mi urmeze Mie"
(Matei 16, 24), sînt urmãtoarele:
II
Trebuie sã ne strãduim sã pãstrãm mintea în stare de liniºte. Pentru cã aceasta
este ca ochiul care prin neîncetata lui miºcare, când întorcându-se spre cele
din dreapta ºi din stânga, când întorcându-se, cu regularitate, în sus ºi în
jos, nu poate sã vadã clar ceea ce se aflã înaintea lui, ci privirea lui trebuie
sã se fixeze ferm cãtre obiectul privit, dacã e cazul sã stabileascã un aspect
clar al lui; astfel ºi mintea omului, când este purtatã de nenumãrate griji
lumeºti nu este în stare sã fixeze adevãrul. Pe acela, spre exemplu, care nu s-a
înfãºurat cu legãturile cãsãtoriei, îl tulburã dorinþele furioase ºi pasiunile
greu de stãpânit ºi iubirile dezesperante; dar pe acela care este deja legat cu
soþie îl stãpâneºte altfel de neliniºte, cum este, în cazul celui fãrã copii,
dorinþa copiilor, în cazul celui care are copii, protejarea soþiei, grija de
casã, supravegherea slugilor, paguba din convenþii, certurile cu vecinii,
procesele la tribunale, riscurile din negoþ, oboselile bunei lucrãri a
ogoarelor. Fiecare zi care vine aduce cu ea o examinare deosebitã a sufletului.
ªi nopþile, care libereazã de grijile zilei, vrãjesc mintea cu visãrile
(imaginaþiile) lor. Iar de acestea existã o singurã scãpare, separarea de toatã
lumea. Dar separarea de lume nu înseamnã simplu îndepãrtarea trupeascã de ea, ci
desprinderea sufletului de simpatia faþã de trup, în aºa mãsurã încât cineva sã
devinã fãrã þarã, fãrã casã, fãrã prieten, sãrac, fãrã avere personalã, fãrã
mijloace de întreþinere, fãrã întreprinderi, fãrã relaþii sociale, necunoscãtor
al învãþãmintelor omeneºti, gata sã primeascã în inimã impresii care iau naºtere
din învãþãtura dumnezeiascã. Dar pregãtirea inimii pentru aceasta este
dezvãþarea celor învãþate din obiceiul rãu, care o stãpâneau deja. Cãci nici pe
tãbliþa de cearã nu este posibil sã scrie cineva, dacã n-a înlãturat mai întâi
literele care erau scrise pe ea mai înainte; nici sufletul nu este cu putinþã sã
fie aprovizionat cu dogmele dumnezeieºti, dacã n-au fost scoase (mai întâi)
preocupãrile lui din obicei. Spre acest scop, aºadar, pustia ne procurã cel mai
mare folos, îmblânzind patimile noastre ºi dând gândului odihna ca sã le
dezrãdãcineze desãvârºit din suflet. Cãci, aºa cum animalele sãlbatice sînt uºor
de condus când sînt îmblânzite, la fel ºi plãcerile, mâniile ºi supãrãrile rele,
veninoase împotriva sufletului, când sînt îmblânzite prin liniºte ºi înceteazã
sã mai irite prin continuã excitare, devin uºor de învins prin puterea raþiunii.
Prin urmare, locul trebuie sã fie exact cu specificul nostru, îndepãrtat de
relaþia cu oamenii, aºa încât legãtura exercitãrii (ascezei) sã nu depindã de
nici una din grijile (nevoile) externe. Iar exercitarea pietãþii hrãneºte
sufletul cu gândiri dumnezeieºti. Aºadar ce este mai fericit decât sã imite
cineva pe pãmânt tovãrãºia (corul) îngerilor? O datã cu zorii zilei sã se
grãbeascã la rugãciune, ca sã laude pe Ziditorul cu imne ºi cântãri! Apoi, dupã
ce soarele va lumina clar, sã se întoarcã la lucrãri, în timp ce rugãciunea sã-l
însoþeascã toatã vremea! Aºa încât sã facã plãcute lucrãrile lui cu imne ca ºi
cu sarea! Pentru cã îndulcirile imnelor avantajeazã starea sufleteascã în care
predominã bucuria, ºi nu supãrarea. Aºadar, începutul purificãrii sufletului
este liniºtea, potrivit cãreia nici limba nu discutã chestiuni (fapte) omeneºti,
nici ochii nu privesc trupurile parfumate ºi armonioase, nici urechea nu atrage
atenþia sufletului spre ascultarea melodiilor care sînt compuse pentru a produce
plãcere (voluptate), sau spre cuvintele oamenilor glumeþi ºi hazlii, ceva care
are, prin excelenþã, puterea sã dezorganizeze marea atenþiune a sufletului,
pentru cã mintea, când nu este împrãºtiatã cãtre cele din afarã ºi nu se
rãspândeºte prin simþuri cãtre lume, se întoarce la sine ºi de la sine se înalþã
cãtre înþelegerea lui Dumnezeu. Dar îndatã ce frumuseþea este înconjuratã de
splendoare ºi este luminatã de Acela, uitã chiar ºi propria ei naturã; nu
antreneazã sufletul spre grija pentru hranã, nici spre îngrijirea pentru
îmbrãcãminte, ci, eliberatã de grijile pãmânteºti, toatã atenþia ei trece la
dobândirea bunurilor veºnice, adicã la: cum sã dobândeascã înþelepciunea ºi
curajul, dreptatea ºi prudenþa, precum ºi atâtea alte virtuþi, care se claseazã
în cele generale de mai sus, care fac în stare bãrbatul bun sã îndeplineascã
toate îndatoririle vieþii.
III
Dar cale foarte importantã pentru aflarea îndatoririlor este ºi studierea
Scripturilor inspirate de Dumnezeu, cãci în acestea se cuprind ºi (sfaturile)
poruncile referitoare la faptele ºi vieþile fericiþilor bãrbaþi, transmise în
scris ca chipuri vii ale conduitei bineplãcute lui Dumnezeu, puse înaintea
oamenilor pentru imitarea faptelor bune ale lor. Astfel, deci, fiecare om pentru
ceea ce simte cã-i lipseºte, gãseºte pâinea binecuvântatã spre remediul bolii ca
ºi de la o oarecare clinicã obºteascã, dacã s-a consacrat imitãrii
corespunzãtoare.
ªi într-adevãr prietenul înþelepciunii deschide fãrã întrerupere istoria lui
Iosif ºi învaþã de la acesta faptele înþelepte, aflând la el nu numai simplã
înfrânare în faþa plãcerilor, dar ºi înclinare în mod statornic spre virtute.
Iar curaj (bãrbãþie) învaþã de la Iov, care nu numai când viaþa lui s-a schimbat
într-o situaþie cu totul opusã, când a ajuns dintr-odatã din bogat sãrac ºi din
cu copii buni fãrã copii, a rãmas neclintit, pãstrând totdeauna neumilit cugetul
sufletului, ºi n-a fost cuprins de mânie nici când prietenii care au venit sã-l
consoleze aprobau ºi mãreau nenorocirile lui. Iarãºi, dacã reflecteazã cineva
cum s-ar putea sã devinã in acelaºi timp blând ºi mãrinimos, aºa încât mânia s-o
foloseascã împotriva pãcatului, iar bunãtatea faþã de oameni, va gãsi pe David
într-adevãr viteaz în acte de bravurã rãzboinicã, dar blând ºi neclintit în
rãzbunarea împotriva vrãjmaºilor. Un asemenea a fost ºi Moise, care înãlþa cu
mânie statura lui faþã de cei care pãcãtuiau împotriva lui Dumnezeu, dar
calomniile împotriva lui însuºi le suporta cu bunãtate de suflet. ªi în general,
aºa cum pictorii, când picteazã chipuri dupã modele, se strãduiesc sã transmitã
caracterul modelului tehnicii lor (pentru a realiza un tablou frumos), la fel ºi
cel care se strãduieºte sã se realizeze pe sine desãvârºit în fiecare fel de
virtute, trebuie sã priveascã la vieþile sfinþilor, ca ºi cel care lucreazã ºi
finiseazã statui, ºi sã-ºi însuºeascã bunãtatea acelora prin imitare.
IV
La rândul lor, rugãciunile, urmând lecturile, aflã sufletul mai întinerit ºi mai
viguros, aºa încât (acesta) se pune în miºcare cãtre Dumnezeu din plãcere. Dar
rugãciunea bunã este aceea care inspirã în suflet adevãrata noþiune (cunoaºtere)
a lui Dumnezeu. Iar lãcaºul lui Dumnezeu este acesta, sã nu aibã nimeni pe
Dumnezeu stabilit înlãuntrul lui din amintire. ªi devenim biserici ale lui
Dumnezeu atunci când înlãnþuirea amintirii nu se desprinde de grijile lumeºti ºi
mintea nu se tulburã de patimile neaºteptate. Iubitorul de Dumnezeu se retrage
la Dumnezeu - evitând toate cele de mai sus ºi alungând patimile care îl
provoacã la necumpãtare ºi stãruie în îndeletnicirile care conduc la virtute.
V
Iar înainte de toate trebuie sã se îngrijeascã sã nu se amestece in discuþii,
când nu cunoaºte, ci, sã întrebe fãrã ceartã, sã rãspundã fãrã dispreþ, sã nu
întrerupã convorbirea când ar spune ceva folositor, nici sã nu doreascã sã
intercaleze ostentativ cuvântul lui, observând echilibrul cuvântului ºi al
ascultãrii; sã înveþe (de la altu1) fãrã ruºine ºi sã înveþe (pe altul) fãrã
invidie; ºi, dacã ar fi învãþat de altul, sã nu ascundã (aceasta), ca femeile
uºuratice, care prezintã pe copiii nãscuþi din flori ca ai lor, ci sã arate cu
recunoºtinþã pe tatãl cuvântului. Iar tonul vocii sã-l potriveascã aºa încât
nici urechea sã nu-l scape din cauza slabei lui intensitãþi ºi nici supãrãtor sã
nu fie din cauza marii lui intensitãþi. Sã exteriorizeze cuvântul dupã ce mai
întâi a examinat în sine ce anume e cazul sã spunã. Sã fie binevoitor în
discuþii ºi plãcut în vorbiri, sã nu urmãreascã sã se facã agreabil prin glumã,
ci sã-ºi pãstreze farmecul prin sfãtuire binevoitoare (generoasã). Sã înlãture
asprimea totdeauna, chiar ºi atunci când este absolut necesar sã mustri. Cãci,
dacã vei arãta de la început modestie ºi smerenie, te vei face agreabil celui
care are nevoie de vindecare. Dar, de multe ori, ne este folositor ºi modul
mustrãrii profetului care, lui David, când pãcãtuise, nu i-a pronunþat hotãrârea
de condamnare, ci folosind o persoanã imaginarã, s-a instituit judecãtorul
propriului lui pãcat; aºa încât dupã ce el însuºi a pronunþat dinainte judecata
împotriva sa, sã nu mai poatã sã acuze pe cel care a blamat.
VI
Gândirii umilite ºi împovãrate îi urmeazã privirea întristatã ºi înjositã,
înfãþiºarea neîngrijitã, pãr neîngrijit, îmbrãcãminte murdarã, aºa încât cele pe
care le fac cei care poartã doliu cu prefãcãtorie, acestea ni se înfãþiºeazã în
mod automat. Tunica (sã fie) strânsã cu curea pe corp; iar încingerea sã nu fie
deasupra stomacului, lucru care este femeiesc, ºi nici lãbãrþatã, aºa încât
tunica sã fâlfâie, ceea ce este lucru prostesc. La fel, mersul sã nu fie nici
încet, ca sã arate lenevirea sufletului, nici vioi ºi de paradã, ca sã exprime
pasiunile lui puternice. Destinaþia îmbrãcãmintei este una, aceea ca sã
îndeplineascã acoperirea trupului în mod satisfãcãtor, pe timp de iarnã ºi de
varã, ºi sã nu urmãreascã nici strãlucirea în privinþa culorii, nici fineþea ºi
supleþea în privinþa confecþionãrii; cãci aceasta sã n-o urmãreascã nimeni,
adicã culori deschise la îmbrãcãminte, spre a egala în îmbrãcãminte împodobirea
femeiascã, pe care acelea o adaptau, vopsindu-ºi obrajii ºi pãrul cu culori
tehnice. Dar ºi în grosime tunica sã fie în aºa fel încât sã nu fie nevoie de
îmbrãcãminte ajutãtoare, ca sã încãlzeascã pe cel ce o poartã. Iar încãlþãmintea
sã fie ieftinã dupã valoare, dar sã acopere îndeajuns nevoia.
Dar, ca sã scurtãm, aºa cum în îmbrãcãminte se cuvine ca oricine sã urmãreascã
necesarul, la fel ºi în hranã pâinea sã satisfacã nevoia pentru sãnãtate ºi apa
sã vindece setea, precum, de asemenea, ºi produsele naturale care ajutã sã se
pãstreze tãria corpului pentru nevoile indispensabile. Sã mãnânce, dar fãrã sã
arate lãcomie sãlbaticã, ci pãstrând pretutindeni statornicia ºi bunãvoinþa ºi
cumpãtarea în faþa plãcerilor. Nici atunci (când mãnâncã) sã nu aibã mintea
opritã de la gândirea despre Dumnezeu, ci sã ia motiv pentru preamãrirea Lui de
la natura alimentelor ºi de la structura corpului ce le primeºte, cum au fost
concepute de Cel care a rânduit toate felurile diferite de alimente
corespunzãtoare particularitãþilor corpurilor. Înainte de masã sã se facã
rugãciuni adaptate dãrniciilor lui Dumnezeu, ºi acelea pe care le dã acum ºi
acelea pe care le va strânge pentru viitor. La fel ºi rugãciunile de dupã masã,
care cuprind mulþumirea pentru cele date ºi cererea pentru cele fãgãduite. Sã
fie stabilitã o orã precisã pentru masã, aceeaºi în fiecare zi, aºa încât din
cele douãzeci ºi patru de ore ale zilei ºi nopþii, numai aceasta sã fie
destinatã corpului, iar timpul celorlalte ascetul sã-l foloseascã în lucrãri ale
minþii (gândirii). Iar somnul sã fie uºor ºi acomodat, urmând în mod natural
mãsura hranei, dar sã fie întrerupt în mod deliberat pentru studierea
problemelor importante. Pentru cã încredinþarea somnului greu, care, prin
relaxarea membrelor, procurã prilej pentru închipuiri neraþionale, poartã pe cei
care dorm în acest mod la moarte zilnicã. Dar ceea ce este pentru alþii zorii
zilei, aceasta este pentru asceþii pietãþii miezul nopþii, când liniºtea nopþii
procurã recreere în suflet; pentru cã atunci nici ochii, nici urechile nu
comunicã inimii audiþii ºi spectacole pãgubitoare, ci singurã mintea comunicã de
la sine cu Dumnezeu ºi se îndreaptã pe sine prin amintirea pãcatelor, dar îºi
pune sieºi hotãrâri pentru îndepãrtarea rãului ºi cere de la Dumnezeu
colaborarea (ajutorul) pentru terminarea celor cercetate.
http://www.lumea-icoanelor-si-rugaciunilor.com/2012/03/novena-de-9-marti-catre-sfantul-anton.html
