Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne , Stăpânul vietii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe
al iubirii de stăpânie si al grăirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curătiei, al gândului smerit,
al răbdării si al dragostei,
dăruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împărate,
dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele
si să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.


Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marchează slujbele Postului Mare. Este repetată de trei ori si însotită de trei metanii mari, închinăciuni cu fruntea până la pământ. Metania  desemnează tocmai pocăinta ca eliberare a noastră de sub toată stăpânirea acestei lumi.
Doamne si Stăpânul vietii mele
Doamne" sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiintă prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă si asteaptă răspuns si devine prin întrupare "Stăpânul vietii mele". El este cel care dă sens vieeii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred că l-am pierdut. "Stăpân", aici, desi pune în evidenă transcendenta, nu înseamnă tiran, ci Tată care se jertfeste si mă eliberează, care vrea să mă înfieze în Sine si îmi respectă infinit libertatea. Fiul Său întrupat, în care este în mod desăvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasă omorât de libertatea noastră crudă, înviază dar nu se revelează decât celor care-l iubesc. Or, acest "stăpân" răstignit rămâne Stăpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Său dătător de viată, patima obscură a vietii noastre. Măretia acestui împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca să slujesc, nu să Mi se slujească".

Relatia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este "Stăpânul vieeii mele", pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă si iar dă, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai păcătui".

Nu exist decât prin această iubire extrem de discretă, care mă ridică deasupra oricărei determinări, a oricărei necesități, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor să slujească, să-i devină prieteni. Asceza pe care insistă Postul Mare nu poate fi o adevărată eliberare decât în credință. Iar credința presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stăpânul vieții care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toată încrederea; în cuvântul și în prezența Ta, căci Tu nu ești numai un exemplu, tu ești cel nedespărțit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniți la Mine, toti cei osteniți si împovărați și Eu vă voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reașeza, în divin și în uman în același timp, un loc pentru noi, toți orfanii pământului natal, un loc al obiceiurilor înțelepte, al civilizațiilor în mod cert aspre și dure, dar un liman de liniște și pace pentru noi, nomazii lipsiți de poezie ai marilor orașe; și acesta ești Tu, limanul și Stăpânul vieții. În acest loc vom săpa catacombele de unde vor tâșni catedralele viitorului.

Duhul trândăviei, al deznădejdii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în desert, nu mi-l da mie

Există o cale. Tu ești Calea. Dar pe această cale sunt obstacole care definesc condiția noastră fundamentală de ființe păcătoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidă pe femeia adulteră.

"Trândăvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminețile noastre de vacanță. Trândăvia înseamnă uitarea despre care asceții spun că este "păcatul de căpetenie". "Uitarea", adică nepuținta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitației sau al inerției. Nici un alt criteriu, în afara utilității, rentabilității, a raportului calitate-preț. Agitația interioară și exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment amenință să vină peste celălalt, pentru alții agenda prea goală, violența și drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai ști că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca și a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoție, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină și că taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu și de creația Lui. Când nu mai știu să mă accept ca o creatură cu destin veșnic. Când uit de moarte și de ceea ce i-ar putea urma: o nevroză spirituală care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepărtarea de "lumina vieții", cea care dă sens existenței celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.

Această uitare, devenită colectivă, deschide drumurile decăderii. Ne spunem atunci că Dumnezeu nu există, nevroza se accentuează, îngerii perverși ai neantului invadează scena istoriei. Doamne și stăpânul vieții mele, trezește-mă.

Această "trândăvie", această anesteziere a întregii ființe, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului și a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce asceții numesc "acedie" - silă de viață, deznădejde. La ce bun totul? Fascinație a sinuciderii, o bătaie de joc generală. M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent, iată-mă cinic sau închistat. Și foarte îmbătrânit, fără pic de suflet de copil.

Mai poți, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul "iubirii de stăpânie" sau în cel al "grăirii în deșert". Avem nevoie de sclavi și de dușmani, ni-i inventăm noi înșine, îi sacralizăm chiar, așa cum a arătat René Girard. Să stăpânești, să te simți dumnezeu, să ai dușmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul și poate și sufletul, să-l ții la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l lași să-și afle scăparea în moarte - faci experiența unui soi de atotputernicie, cvasi divină. Prin el mă urăsc pe mine ca ființă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaștem regi-zei și tirani divinizați, căci orice exercițiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate.

De aceea primii creștini refuzau chiar cu prețul vieții să spună că Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti creștini, în secolul nostru, au refuzat să se închine rasei sau clasei sociale și au plătit pentru asta. Amintindu-ne că trebuie să dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu și Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stăpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor creștinii nu au făcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împărat care și-a ucis fiul și soția, căci considerau că și-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Speranță, uneori realizată, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

Biserica însăși: în ce măsură este și ea contaminată de duhul stăpânirii?

În ce privește "vorbirea în deșert" – expresia este evanghelică –, ea desemnează orice exercițiu al gândirii și al imaginației, care se disociază de uimire, de neliniștea existențială, de mister. Ea ține de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neținând seama de ceea ce are în el inexplicabil și ireductibil; orice abordare a creației care îi dispretuiește ritmurile și frumusețea. Posedare iar nu posesie. Himeră a unei arte care nu mai vrea să fie nupțială.

Trăim într-o civilizație a "vorbelor deșarte", a imaginilor deșarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorința, unde banii condiționează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinței.

De aceea așteptăm un cuvânt al vieții, al morții date în vileag, un cuvânt plin de liniște, un cuvânt de viață și înviere.

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale.

În fiecare cerere ne recunoaștem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugăciunea nu este numai o simplă meditație, ea este întâlnire, intrare în relație, convorbire, spuneau vechii monahi. Căci Dumnezeu ne grăiește prin Scriptură, prin ființe și lucruri, prin diferite împrejurări din existența noastră și chiar prin prezența Sa; cuvinte tăcute, pline de dulceață, flăcări care aprind inima (și nu vorbărie mincinoasă, nerușinată, amăgitoare). Numai o asemenea rugăciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stăpânire, de autosuficiență. "Virtuțile" pe care le enumeră rugăciunea și care coexistă pentru a se uni își au astfel punctul de plecare în credință. Din această perspectivă, virtutea nu este numai morală, ea participă la umanitatea lui Hristos îndumnezeită, în care virtualitățile umanului sunt duse la desăvârșire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectă.

"Curăția" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepțiuni moralizatoare și înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea și integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forța vieții într-o existență personală, bazată pe relație. Călugărul, pentru care curăția este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) își consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admirația nesfârșită - durere și apoi uimire - pentru Răstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate să vină în întâmpinarea celorlalți cu o atenție dezinteresată, ca un bătrân-copil, un "bătrân frumos", unit cu Hristos în veșnicie.

Pentru bărbatul și femeia care se iubesc sincer și care își sunt credincioși unul altuia, curăția este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se unește cu umanitatea și cu pământul ei în lumina uni-diversității trinitare, curățirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapică și ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce și răbdătoare. Iar copilul, micuț musafir necunoscut și neașteptat, sau dimpotrivă, prea mult așteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea să se închidă în ea însăși, într-o parodie de absolut.

Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le străbate cu toată sinceritatea (frate, nu pleca privirea prostește în fața doamnelor) această puritate fundamentală, acest respect al trupului, această subordonare a vieții unei taine care o împacă și-i redă unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostituției sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântărilor" unei întâlniri căutate, pierdute, regăsite - căci Dumnezeu este Cel "de-a pururi căutat", spunea Sfântul Grigorie de Nyssa - și pe credincioșia smerită, căci Dumnezeu este și Cel de-a pururi credincios.

"Smerenia" înscrie credința în existența de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Fragil, gata să se rupă atât de adesea, firul vieții mele nu este păstrat și reînnodat decât prin voința de neînțeles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însuși și un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scărarul, căci s-a zis: "Învătați, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rămân în voi; de la lumina și lucrarea Mea în voi - căci sunt blând și smerit cu inima, cu gândul și cu duhul, și veți găsi pace pentru sufletele voastre și eliberarea de războiul gândurilor" (Sf. Ioan Scărarul, Scara 25, 3). Smerit este vameșul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un disprețuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc și lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot. Cel smerit, dimpotrivă, se deschide gratuității mântuirii, o primește cu recunoștință, îmbrăcându-și inima în haină de sărbătoare.

Smerenie, umilință-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activă, ea ară pământul, îl pregătește pentru ca să dea rod însutit atunci când va trece Semănătorul.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înșine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ți propui, prin ascultare, detașare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Și mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fața unui stăpân aspru care pedepsește, ci spaima subită de a nu-și pierde viața în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriți și ne eliberează de teama de lume - sunt liber pentru că nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în această teamă uimită la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializează și în puterea de a acorda atenție celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă. Smerenia face posibilă trezirea, putința de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în ființe..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia și consecința "virtuților" și una și celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii ființe.

Dacă nu putem ști nimic despre smerenia cu neputință de sesizat, putem totuși afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilințele vieții acesteia. Ceea ce noi căutăm în înfrânare, voi veți găsi în răbdarea în fata greutăților inevitabile, chiar tragedii ale existenței, le spun călugării celor care rămân să trăiască în lume. Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat; și opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorința adolescentină de a avea totul și asta fără întârziere (răbdarea a făcut-o pe Tereza de Lisieux să-și transforme nerăbdarea în nevoie de sfințenie). Răbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumă, desparte și distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruiește Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniștii, cel care merge spre Înviere, timpul speranței. Astfel, răbdarea este atentă la maturații, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Ea știe, într-adevăr, că experiențele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viață făcătoare și revarsă în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desființează sau încremenește în moarte, când speranțele colective și personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că "toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă" (1 Cor. 13, 7).

Părinții au amintit adesea de "răbdarea lui Iov", Dostoievski și Berdiaev și de revolta sa. Nu este o revoltă goală, ci tot dintr-un fel de credință. Iov refuză teodiceele dulcege ale teologilor "de cameră", el știe că Cineva îl caută prin experiența însăși a răului.

"Răbdare în azur" sau răbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:


"Fiecare atom de liniște
Este șansa
Unui fruct copt".

Și într-adevăr totul culminează în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtuților", a căror esență este Hristos. Eliberarea, prin răbdare și speranță, de "patimile" nerăbdătoare și deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la "dragostea nebună" a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfintește că devine "un sărac plin de iubire frățească" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sărac plin de iubire frățească", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sărac, pentru că se leapădă de funcțiile lui, de importanța lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele și obsesiile sale, pentru că se deschide în același timp lui Dumnezeu și aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măști ale urâțeniei și ale păcatelor, asa cum face și Iisus în evanghelii. Și-i poate împăca pe cei ce se urăsc și ar vrea să distrugă lumea.

Scena judecății, în capitolul 25 de la Matei, arată că exercițiul iubirii active – să hrănești, să primești, să îmbraci, să îngrijești, să eliberezi – nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O taină ascunsă, dar reală.

Avva Antonie mai spune: "viata și moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevăr, dacă Îl câștigăm pe fratele nostru, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dar dacă-l smintim pe fratele nostru, păcătuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).

Și Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iată cum te îndemn: fie ca balanța milei tale să se încline până când îți vei simți inima cuprinsă de toată mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor! Amin!

Ultima cerere denunță, dă pe față una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca și în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăști, să disprețuiești, să desființezi cu constiința curată a dreptului.

"A-ți vedea greșelile” înseamnă să te supui primului îndemn evanghelic: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungă întunericul din noi. Omul care se descoperă astfel și ale cărui minte și inimă - care se identifică în Biblie - se cercetează pe sine, își înțelege dimensiunea propriei rătăciri, a pierzării în care îi duce și pe alții, sau a neantului care îl pândește și îl stăpânește deja, a prăpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, și acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc asceții: demascarea acestei neliniști fundamentale pe care ne-o înăbușim, dar care se exprimă în ura față de aproapele, în nevoia nebună de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacă cugetarea la moarte este însoțită nu de batjocură, ci de credință, ea va da la iveală, neclintit între noi și neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depășită: păcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat să judec, ci să salvez.

"A-ți vedea păcatele" nu înseamnă să stai să socotești orice călcare de poruncă, ci să te simți sufocat, înecat, pierdut și zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înțelegi că ai trădat iubirea și să te dispretuiești pe tine însuți. Înseamnă să te cufunzi în apele morții, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaște în suflarea Sa și pentru a te regăsi în casa Tatălui. "Mai mare lucru este să-și vadă cineva păcatele decât să învieze din morti", spune o vorbă veche. Căci a-ți vedea păcatele înseamnă să treci prin cea mai cruntă moarte, în timp ce, după renașterea prin botez, viata sporește în tine fără să-ți dai seama, pentru că ai devenit un "făcător de pace"; măcar că trebuie "să-ți verși sângele inimii", spunea starețul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negații, pentru a topi împietrirea unor inimi și pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-și vede păcatele și nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Știu că omul, după chipul lui Dumnezeu, este Taină și Iubire, dar mai știu că această iubire se poate schimba în ură. Respect Taina și nu aștept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, căci ea este rodul harului Tău.

Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu ființe de posesiune – care stăpânesc și sunt stăpânite –, ci ființe de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grăire în deșert" trebuie să devină "binefacere". Da, să punem în practică binecuvântarea primită, să ne supunem la tot ce este viață, pentru a o împlini și pentru ca ea să devină binecuvântare.

Rugăciunea Sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrană a trupului, ci și de toropeală a sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pâine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorința de a stăpâni și de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfântul Ioan Scărarul: Fii ca și un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, și se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, și vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, și face" (Scara 7, 3).