Novena Iubirii Milostive

Novena Iubirii Milostive

Prima zi

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Rugăciune pregătitoare (pentru fiecare zi a novenei)

O Isuse al meu, mare-mi este durerea, văzând că din nefericire te-am jignit de atâtea ori. Însă tu, cu inimă de Tată, nu numai că m-ai iertat ci, prin cuvintele tale: “cereţi şi vi se va da”, mă încurajezi să-ţi cer ceea ce-mi este de trebuinţă. Plin de încredere alerg la Iubirea ta Milostivă, ca să-mi dăruiască ceea ce-ţi cer prin această novenă, şi mai ales harul de a-mi îndrepta purtarea iar de acum înainte să-mi mărturisesc credinţa prin fapte, trăind după poruncile tale şi să ard de focul iubirii tale.

Meditareaprimelor cuvinte din rugăciunea Tatăl nostru: Tată, este numele care i se potriveşte lui Dumnezeu, deoarece lui îi datorăm atât existenţa noastră naturală pe care am primit-o când am fost creaţi cât şi existenţa supranaturală a harului, care ne face fiii săi adoptivi. El vrea ca să-l numim Tată, întrucât ca fii îl iubim, îl ascultăm şi îl respectăm, şi să trezească în noi sentimente de iubire şi încrederea că vom obţine ceea ce îi cerem. Nostru, pentru că, neavând Dumnezeu decât un Fiu natural, în iubirea sa infinită a voit să aibă mulţi fii adoptivi, cărora să le dăruiască bogăţiile sale şi, având toţi acelaşi Tată şi fiind fraţi, să ne iubim între noi unul pe altul.

Cerere (pentru fiecare zi a novenei)

O Isuse al meu, alerg la tine în suferinţa prin care trec acum. Dacă vrei să fii îndurător cu mizerabila ta creatură, fă să triumfe bunătatea ta. Pentru iubirea şi mila ta iartă-mi greşelile mele; şi chiar dacă nu merit să obţin ceea ce-ţi cer, împlineşte-mi dorinţele, dacă este spre mărirea ta şi spre binele sufletului meu. Mă încredinţez în mâinile tale: fă din mine ceea ce-ţi place ţie.

(Cerem harul pe care vrem să-l obţinem prin această novenă).

Rugăciune

O Isuse al meu, fii tu pentru mine Tată, ocrotitor şi călăuză în pelerinajul meu pământesc, ca nimic să nu mă tulbure şi să nu mă îndepărteze de la drumul care duce către Tine.

Iar tu, Marie, Maica mea, care l-ai născut şi l-ai îngrijit cu mâinile tale delicate pe Bunul Isus, învaţă-mă şi ajută-mă în împlinirea datoriilor mele, călăuzindu-mă pe drumul poruncilor. Spune-i lui Isus: “Primeşte-l pe acest fiu, ţi-l recomand cu toată puterea inimii mele de mamă”.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui.

A doua zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditareacuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Care eşti în ceruri”.Noi spunem „care eşti în ceruri”, deşi Dumnezeu se află în orice loc ca Domn al cerului şi al pământului, pentru ca gândul la cer să ne determine să-l iubim cu mai multă ardoare şi trăind în această viaţă ca nişte pelerini, să năzuim spre lucrurile cereşti.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, ştiu că tu îi ridici pe cei căzuţi, îi eliberezi din închisoare pe cei închişi, nu-l dispreţuieşti pe cel nenorocit şi îţi îndrepţi privirea plină de iubire şi milă către cei nevoiaşi. De aceea te rog să mă asculţi, deoarece trebuie să vorbesc cu tine despre mântuirea sufletului meu şi să primesc sfaturile tale mântuitoare.

Păcatele mele mă înfioară, Isuse al meu; mi-e ruşine de nerecunoştinţa şi neîncrederea mea. Mi-e atât de frică pentru că tu mi-ai acordat timp ca să fac binele şi eu l-am folosit rău, ba mai mult, te-am şi jignit. Alerg la tine Doamne, pentru că tu ai cuvintele vieţii veşnice.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui.

A treia zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditarea cuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Sfinţească-se numele tău”. Este primul lucru pe care trebuie să-l dorim, primul lucru pe care să-l cerem în rugăciune, intenţia care trebuie să conducă toată munca şi faptele noastre: ca Dumnezeu să fie cunoscut, iubit, slujit şi adorat, şi ca să se supună puterii sale orice creatură.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, deschide-mi porţile îndurării tale, fă să rămână în mine sigiliul înţelepciunii tale, fă ca să mă eliberez de orice afecţiune nepermisă şi să-ţi slujesc cu iubire, bucurie şi sinceritate. Întărit de parfumul plăcut al cuvântului tău dumnezeiesc şi a poruncilor tale, să înaintez mereu în trăirea virtuţilor.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui.

A patra zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditarea cuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Vie Împărăţia ta”. Cu această invocaţie cerem să ne dea împărăţia harului şi favorurile cerului. Adică, împărăţia celor drepţi şi împărăţia măririi în care El domneşte în pace desăvârşită cu cei fericiţi. Cerem totodată şi sfârşitul împărăţiei păcatului, al diavolului şi al întunericului.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

Doamne, ai milă de mine şi fă inima mea asemenea inimii tale. Ai milă de mine, Dumnezeul meu, şi eliberează-mă de tot ceea ce mă împiedică să ajung la tine, iar în ceasul morţii fă ca sufletul meu să nu audă înfricoşătoarea sentinţă a condamnării, ci cuvintele mângâietoare ale glasului tău: “Vino, tu cel binecuvântat de Tatăl meu”, iar sufletul meu să se bucure la vederea feţei tale.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui

A cincia zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditareacuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Aici cerem ca voinţa lui Dumnezeu să se realizeze în toate creaturile: cerem aceasta cu tărie, şi perseverenţă, în curăţie şi desăvârşire; cerem să o îndeplinim noi înşine, în orice fel şi pe orice cale ni se va face cunoscută.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, dă-mi o credinţă vie şi fă ca să împlinesc cu fidelitate poruncile tale şi cu inima plină de iubirea şi mila ta să alerg pe drumul voit de tine. Fă-mă să gust dulceaţa Duhului tău şi să fiu înfometată de a împlini voinţa ta divină, pentru ca umila mea slujire să-ţi fie mereu plăcută şi agreabilă. Să mă binecuvânteze, Isuse al meu, Atotputernicia Tatălui. Să mă binecuvânteze Înţelepciunea ta. Prea blânda dragoste a Duhului Sfânt să-mi dăruiască binecuvântarea sa şi să mă păzească pentru viaţa cea veşnică.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui

A şasea zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditarea cuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Aici cerem pâinea cea mai minunată care este Preasfântul Sacrament; hrana obişnuită a sufletului nostru care este harul; sacramentele şi inspiraţiile cerului. Cerem şi hrana necesară pentru a păstra viaţa trupului, care trebuie procurată cu cumpătare. Spunem noastră pâinii Euharistice, deoarece este rânduită pentru nevoia noastră şi deoarece Mântuitorul ni se dăruieşte în Sfânta Împărtăşanie. Spunem cea de toate zilele, recunoscând că depindem în mod obişnuit de Dumnezeu în toate, trup şi suflet, în orice ceas şi în orice moment. Zicând dă-ne-o nouă astăzi, împlinim un act de caritate, cerând-o pentru toţi oamenii, fără a avea grija zilei de mâine.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, Tu care eşti izvor de viaţă, dă-mi să beau apa cea vie care izvorăşte din tine, pentru ca, gustându-te pe tine, să nu-mi mai fie sete decât de tine; scufundă-mă cu totul în oceanul iubirii şi milei tale şi reînnoieşte-mă cu Preapreţiosul tău Sânge prin care m-ai răscumpărat. Spală cu apa Preasfântei tale Coaste toate petele prin care am pătat haina frumoasă a nevinovăţiei de la botez. Umple-mă, Isuse al meu, de Duhul tău cel Sfânt şi purifică-mi trupul şi sufletul.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui.

A şaptea zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditareacuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte datoriile noastre care sunt păcatele şi pedepsele datorate lor; pedepse enorme care nu pot fi răscumpărate decât cu Sângele Bunului Isus, cu darurile harului şi ale naturii primite de la Dumnezeu şi cu tot ceea ce suntem şi avem. Şi ne angajăm prin această cerere să-i iertăm aproapelui nostru datoriile faţă de noi, injuriile şi insultele pe care ni le-a adus, fără răzbunare, uitându-le pentru totdeauna. Astfel, Dumnezeu ne pune în mână judecată noastră, deoarece dacă iertăm ne va ierta şi dacă nu-i iertăm pe alţii nici El nu ne va ierta pe noi.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, ştiu că chemarea ta se adresează tuturor, ştiu că eşti prezent în cei umili, că iubeşti pe cel care te iubeşte, că iei apărarea celui sărac, că ai milă de toţi şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai creat; ascunzi lipsurile oamenilor, îi aştepţi să se convertească, îl întâmpini pe cel păcătos cu iubire şi îndurare. Dă-mi, Doamne, să beau din izvorul vieţii; iartă-mă şi distruge în mine tot ceea ce se opune legii tale divine.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui.

A opta zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditarea cuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Cerând Domnului să nu ne lase să cădem în ispită, recunoaştem că El îngăduie ispita spre folosul nostru; slăbiciunea noastră pentru a o învinge; tăria divină pentru victoria noastră. Domnul nu le refuză harul celor care se împotrivesc acestor mari duşmani. Cerând să nu ne lase să cădem în ispită, îl rugăm să ne ajute să nu mai adăugăm alte datorii la cele pe care le avem deja.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, fii ocrotitorul şi mângâierea sufletului meu; fii apărătorul meu în orice ispită şi ocroteşte-mă cu scutul adevărului tău. Fii însoţitorul şi speranţa mea; apărarea şi locul de refugiu împotriva tuturor pericolelor sufletului şi trupului meu. Fii călăuza mea în mare imensă şi nesigură a acestei lumi şi binevoieşte a mă mângâia în necazul meu. Marea ta iubire şi milă să fie pentru mine portul siguranţei. Numai aici voi fi liber de înşelăciunile diavolului.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui.

A noua zi

Rugăciune pregătitoare (ca în ziua întâi)

Meditareacuvintelor rugăciunii Tatăl nostru: “Ci ne mântuieşte de cel rău”. Îi cerem lui Dumnezeu să ne păzească de orice rău, de relele sufleteşti şi trupeşti, de cele veşnice şi de cele pământeşti; de cele prezente, trecute şi viitoare; de vicii şi de pasiunile dezordonate; de înclinaţiile rele, de duhul mâniei şi al mândriei. Şi cerem aceasta spunând amin, cu tărie, afecţiune şi încredere, deoarece Dumnezeu vrea şi porunceşte să cerem aşa.

Cerere (ca în ziua întâi)

Rugăciune

O Isuse al meu, spală-mă cu Sângele izvorât din Coasta ta divină, ca să mă întorc curat la viaţa harului tău. Intră, Doamne, în camera mea săracă şi odihneşte-te cu mine: însoţeşte-mă pe drumul greu al vieţii mele ca să nu mă pierd. Ajută, Doamne, slăbiciunii sufletului meu şi mângâie-mă în durerile inimii spunându-mi că, pentru mila ta, nu vei înceta să mă iubeşti şi vei fi întotdeauna cu mine.

3 Tatăl nostru, Bucură-te Maria, Slavă Tatălui

Read More

Numele lui Dumnezeu

Numele lui Dumnezeu

Oamenii din toate timpurile au urmarit sa afle mai multe despre Dumnezeu. Moise este primul care a cerut lui Dumnezeu sa-Si spuna numele. Si a primit raspunsul: “Eu sînt Cel ce s?nt”, adica Iehova sau Iahve. Apoi i-a zis Dumnezeu lui Moise: “Asa sa spui fiilor lui Israil: Cel ce este m-a trimis la voi” (Ies. 3, 14).
Insa acest nume era un nume sfant si se folosea foarte rar. Deseori el era inlocuit cu Adonai sau Elohim.Filon din Alexandria scrie: “Cele patru litere pot fi rostite sau auzite numai de oameni sfinti, ale caror urechi si limbi au fost curatate prin întelepciune, si de nimeni altcineva, in nici un caz” (Viata lui Moise, III, 41).
In alt loc, in enciclopedia evreiasca, gasim: “Iosif Flaviu zice: Moise L-a rugat staruitor pe Dumnezeu sa-i spuna numele Sau si pronuntarea lui, pentru ca astfel sa-l poata folosi în timpul ritualurilor sacre. Dumnezeu i-a pronuntat acest nume, necunoscut altui om, si-ar fi pacat din partea mea sa-l rostesc” (Antichitati II, 12, pg. 4).Deci, Dumnezeu spune lui Moise: “Eu sunt Cel ce sfant”. Lucrul interesant, din punctul de vedere al nostru, al crestinilor ortodocsi, este sa aratam daca numele de Iehova se zice numai despre Tatal, sau si despre Fiul. În felul acesta izbutind sa demonstram coeternitatea si deofiintimea Fiului cu Tatal, aratînd ca cinstirea Treimii nu contrazice Biblia, ci, dimpotriva, se sustine întru totul pe ea.
In Noul Testament gasim o multime de locuri în care Iisus rosteste aceste cuvinte despre Sine. În Evanghelia de la Ioan, gasim: “V-am spus deci voua ca veti muri în pacatele voastre. Caci daca nu credeti ca Eu s?nt, veti muri în pacatele voastre” (In. 8, 24).
In alta parte: “Cand veti inalta pe Fiul Omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt si ca de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a invatat Tatal, asa vorbesc” (In. 8, 28). Iar în alt loc: “Eu sunt mai inainte de a fi fost Avraam” (In. 8, 58). Sau: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (In. 14, 6) s. a.Despre faptul ca Dumnezeu va veni pe pamînt in calitate de Mantuitor ne vorbeste proorocul Isaia: “Dar Tu esti Parintele nostru! Avraam nu stie nimic, Israil nu ne cunoaste. Tu, Doamne, esti Tatal nostru, Mîntuitorul nostru: acesta este numele Tau de totdeauna” (Is. 63, 16).Isaia zice ca Dumnezeu va veni si va deschide ochii celor orbi: “Iata Dumnezeul nostru! El va veni si ne va mîntui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi si urechile celor surzi vor auzi” (Is. 35, 4-6).Acestea le zice Hristos ?n Evanghelia de la Matei atunci c?nd au venit la El ucenicii lui Ioan, Intrebandu-L: “Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul?”. Iisus le-a zis: “Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: orbii îsi capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curatesc si surzii aud, mortii înviaza si saracilor li se binevesteste. Si fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Mt. 11, 3-6).La Zaharia (12, 10) se zice: “Isi vor atinti privirile spre Mine, pe care ei L-au strapuns si vor face plîngere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul-nascut, si-L vor jeli ca pe Cel întai nascut”.Despre aceasta scrie si Evanghelistul Ioan (19, 37): “Scriptura zice: vor privi la Acela pe Care L-au Impuns”. Deci, s-au implinit cele spuse de Zaharia Proorocul, ca Dumnezeu va fi strapuns pentru pacatele oamenilor. Iisus Hristos este acel Iehova din Vechiul Testament.La Isaia (45, 23) gasim: “Am jurat pe Mine Însumi! Din gura Mea iese dreptatea si nu-mi întorc cuvantul; Inaintea Mea tot genunchiul se va pleca; pe Mine jura-va toata limba”.Iar Apostolul Pavel, in Epistola catre Filipeni zice: “Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamîntesti si al celor de dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatal” (Filip. 2, 9-11).Se stie ca Iehova nu îngaduia numanui sa se închine altcuiva dec?t Sie, adica lui Dumnezeu. Aici vedem ca Iisus Hristos este egal cu Dumnezeu Tatal, caci lui Iisus I se aduce închinarea cea cuvenita numai lui Iehova.La Isaia (8, 13-15) gasim: “Numai pe Domnul Savaot socotiti-L sfant, de El sa va temeti si sa va înfricosati. El va fi pentru voi piatra de încercare si stînca de poticnire pentru cele doua case ale lui Israil, cursa si lat pentru cei ce locuiesc în Ierusalim. Si multi se vor poticni, vor cadea si se vor sfarîma, vor fi prinsi în cursa si vor fi dusi în robie!”.Aceleasi cuvinte le citim si la Apostolul Petru: “Apropiati-va de El, piatra cea vie, de oameni într-adevar neluata în seama, dar la Dumnezeu aleasa si de pret. Si piatra de poticnire si stînca de sminteala, de care se poticnesc, fiindca n-au dat ascultare cuvîntului, spre care au si fost pusi” (I Petru 2, 4; 2, 8). Vedem, deci, ca si de Hristos se vor sminti, dupa cum zice proorocul Isaia ca se vor sminti de Domnul Savaot.
In Apocalipsa lui Ioan, Hristos zice despre Sine: “Vor cunoaste toate Bisericile ca Eu sunt Cel care cercetez rarunchii si inimile si voi da voua, fiecaruia, dupa faptele voastre” (Apoc. 2, 23).Aceste cuvinte s?nt luate din Ieremia Proorocul: “Eu, Domnul, patrund inima si încerc rarunchii, ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui si dupa roada faptelor lui” (Ierem. 17, 10).Iisus Hristos in Noul Testament este numit ca si Iehova in Vechiul Testament - Lumina. La Ioan (1, 9) citim: “Cuvantul era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine in lume”. Iar in VT despre Iehova este scris: “Domnul este luminarea mea si m?ntuirea mea” (Ps. 26, 1).Oare se poate spune ca Iisus Hristos este o lumina, iar Iehova este alta? Nu, ci este o singura Lumina, un Dumnezeu în Trei Fete.
In NT, la Apocalipsa (17, 14), despre Hristos se spune ca este Împaratul împaratilor si Domnul domnilor. Asta nu înseamna ca Iehova nu mai este Domnul domnilor si Împaratul împaratilor, ci doar ca Iisus este ca si Iehova.“Ei vor porni razboi împotriva Mielului, dar Mielul si va birui, pentru ca este Domnul domnilor si Împaratul împaratilor si vor birui si cei împreuna cu El - chemati si alesi si credinciosi” (Apoc. 17, 14).La fel este numit si Iehova în Vechiul Testament: “Iar Domnul este adevaratul Dumnezeu, este Dumnezeul viu si Împaratul vesnic” (Ierem. 10, 10). “Cîntati Dumnezeului nostru, cîntati; cîntati Împaratului nostru, cîntati” (Ps. 46, 6).Despre Iehova se zice: “Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor si Stapînul stapînilor, Dumnezeu mare si puternic si minunat, care nu cauta la fata, nici nu ia mita” (Deut. 10, 17).
In Noul Testament se zice ca “este un Domn, o credinta, un botez. Un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si întru toti” (Efes. 4, 5).De aici se vede ca Iisus este Iehova, caci Iisus, ca si Iehova, este Dumnezeul dumnezeilor si Împaratul împaratilor.Un argument este ca Iisus Hristos, ca si Iehova, se numeste Mîntuitor. La Isaia gasim: “Eu, Eu sînt Domnul si nu este izbavitor afara de Mine” (Is. 43, 11).
In Noul Testament, la Fapte (4, 12), citim: “Si întru nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne m?ntuim noi”.Acestea si multe alte locuri din Sfînta Scriptura ne îndreptatesc sa spunem ca si Hristos, ca si Dumnezeu Tatal este Iehova, Domnul Savaot.
In acelasi fel se poate arata ca si Duhul Sfînt este Dumnezeu ca si Iehova, ceea ce nu a constituit obiectul studiului de fata.

Read More

Originea si destinul omului

Originea si destinul omului

Marea majoritate a religiilor poarta amprenta unor eve-nimente cruciale, ce tin de viata omului: nasterea, perpetuarea spetei, supravietuirea si moartea. Acestea au constituit si constituie “preocupari de baza, de a caror re-zolvare adecvata depinde perpe-tuarea societatilor”.Nefiind sustrasi de la Revelatia Naturala si pastrând ecoul Reve-latiei Divine primordiale, oamenii si-au cautat originea într-un act de creatie supranaturala. Nu le lipseste din memorie nici drama pacatului originar cu consecintele sale: rupe-rea relatiei cu Creatorul, imperfectiunea proprie si a lumii înconjuratoare, moartea. Astfel, apare religia ca nazuinta a omului de a restabili starea pierduta, de a sterge, anihila urmarile dezastruoase ale caderii. Or, acest lucru este posibil numai prin religie ca raport dintre om si Divinitate. Si numai acest raport poate oferi exceptii dramei existentei umane cu momentele ei cruciale: nasterea, perpetuarea, supravietuirea si moartea.Pe baza acestei constatari, este valabila afirmatia ca, cu toate ca religiile nu au o valoare si demnitate egala, nu contin aceeasi doza de adevar, nu exista religie falsa, caci “o institutie umana nu se poate întemeia pe eroare si minciuna; altfel n-ar putea dura. Daca nu s-ar întemeia pe natura lucrurilor, ar întâlni în ele o rezistenta pe care n-ar putea s-o înfrânga”. Aceasta natura a lucrurilor nu este altceva decât nazuinta dupa Dumnezeu, sadita în inima omului dintru început, nazuinta întarita de ecoul Revelatiei Divine primordiale, de prezenta unui continut fragmentar a adevarului mântuitor (sâmburi de adevar îmbracati în coaja groasa a mitului), cât si de accesul la revelatia naturala.Originea omului, pentru cele mai multe culturi traditionale, este legata de un act de creatie cu totul deosebit de cel al crearii lumii înconjuratoare. Distanta care-l separa pe om de celelalte vietuitoare, plante etc. l-a facut sa creada ca aceasta (distanta) îsi trage originea dintru început. (Nu includem aici sistemele religioase totemice, care totusi mai târziu au primit conceptia originii sus numita). Mitul este acela care ofera omului o explicatie a propriei origini. Cu toate ca mitul camufleaza bine miezul, samânta de adevar, caci nu mitul a creat religia, ci religia mitul, fenomenul poate fi studiat si din aceasta perspectiva.Sa facem o paranteza pentru a descrie învatatura ortodoxa despre originea omului. Naratiunea biblica descrie actul crearii omului ca pe ceva iesit din comun în comparatie cu celelalte creaturi. Creatia dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, salasluirea omului în gradina Edenului, binecuvântarea primita de la Creator de a supune pamântul fac din om cununa creatiei. Iar destinul lui era de a “creste” nu numai în întelesul strict al cuvântului, ci si în cel spiritual. Or, “Întreaga creatie este încheiata, perfecta. Numai omul este neterminat, adica perfectibil, într-o continua stare de crestere. De aceea, dintre toate fiintele din univers, numai lui i-a poruncit Dumnezeu sa creasca”.Alaturi de naratiunea biblica se asaza mitul creatiei în Coran, asupra caruia nu vom zabovi, deoarece autorii Coranului au împrumutat istoria crearii omului din traditia crestina.La akkadieni (un popor învecinat vechilor evrei), omul a fost faurit din lut de anumiti lucratori divini, apoi zeita Nammu i-a modelat inima, si En-Ki i-a dat viata. Alte texte o arata pe zeita Aruru. Acest lucru arata ca nu exista o distanta de nestrabatut dintre natura omului si a zeilor. Cu toate ca omul e creat pentru a-i servi pe zei, el, totodata, este imitatorul si colaboratorul lor. Oamenii trebuiau sa le respecte poruncile, sa nu încalce preceptele ordinii sacre, “me”, care asigura atât bunul mers al lumii, cât si al societatii umane.Religiei Egiptului antic nu îi este proprie o antropogonie, sau aceasta apare oarecum stearsa. Cel mai vechi sistem religios din Egipt, cel Memfitic, vorbeste de creatie ca efect al unei puteri creatoare, al gândirii, al cuvântului unui singur zeu – Ptah. “În inima lui Ptah s-a nascut un gând, iar limba l-a pronuntat. Omul a fost creat de Geb (zeul pamântului sau pamântul însusi), fiinta lui devenind locas al gândului (logosului) lui Ptah”. Oamenii, “turma zeului”, au fost daruiti cu tot ce le trebuia pentru existenta. Cerul si pamântul au fost faurite spre folosul lor.La greci, o traditie îl înfatiseaza pe om ca pe o creatura a lui Prometeu, facut din argila. El îi învata pe primii oameni toate meseriile si toate stiintele.Dupa traditia religiei zoroastriene, cu sistemul ei dualist, “Ahur Mazda a zamislit lumea fizica pentru a momi raul sa paraseasca existenta spirituala. “Astfel, raul va cadea în capcana creatiunilor fizice, iar creatiunea cea mai desavârsita dintre toate – omul – va nimici în cele din urma raul”.
Pentru China, este specific mitul crearii lumii de un cuplu frate-sora, Fu Xi si Nii Wa, doua fiinte cu cozi de dragon. Dupa crearea Cerului si a Pamântului, Nii Wa a modelat oamenii din lut galben (pe cei nobili) si din noroi (pe cei saraci si nenorociti). Credinte asemanatoare pot fi gasite si în alte religii, inclusiv în religiile populatiilor tribale contemporane.Un alt soi de mituri leaga originea omului de o jertfa primordiala a unui zeu, a unei fiinte divine sau din substanta acesteia. O astfel de învatatura este caracteristica în mare masura religiilor panteiste.Un mit sumerian relateaza cum omul a fost facut din sângele a doi zei Lagma, ori, mai târziu, dupa sinteza sumero-akkadiana, originea omului e legata de sacrificiul unui arhidemon, Kingu, caruia zeul Ea “îi taie vinele, si din sângele lui a facut omenirea”.În Egipt, o traditie afirma ca omul îsi trage originea din lacrimile zeului Ra. Se spune ca ochiul lui Ra a fost trimis la lupta împotriva dusmanilor. La reîntoarcere, a descoperit ca locul sau a fost luat de un alt ochi, si de ciuda a început sa plânga. Din aceste lacrimi au aparut oamenii.E de remarcat mitul originii relatat în imnul Purusasucta din Rig-Veda X, 90. Creatia este rezultatul unui sacrificiu cosmic. Zeii sacrifica “Omul” Purusa: din corpul sau taiat în bucati, se nasc animalele, elementele liturgice, omul cu clasele sociale (e vorba de caste), pamântul, cerul etc. Gura sa a devenit Brahman, or din ea descinde casta brahmanilor, din bratele lui s-a nascut casta luptatorilor (ksatrya), din coapsele lui s-au nascut mestesugrii (vaysya), iar din picioare slujitorii (sudra). O alta versiune indiana spune ca oamenii coboara din perechea primordiala Cer-Pamânt, stramosul lor Manu fiind considerat primul om si fiu al zeului Visvasvat.
Un mit chinezesc pune originea omului pe seama antropomorfului primordial, Pan-Ku, care creeaza lumea si omul din trupul sau.Ne-am limitat la cele mai importante mituri, cu toate ca paralele pot fi gasite si în alte sisteme religioase.Mai exista si alte conceptii cu privire la originea omului, ce o ilustreaza ca o descendenta dintr-un animal mitic, planta, obiect neînsufletit, astru sau fenomen natural. O astfel de antropogonie este proprie religiilor totemice, si nu numai. La greci, un popor, myrmidonii, descindea din furnici, altul din frasini. Dupa potop, Deucalion a repopulat pamântul cu pietre. Un mit sumerian spune ca oamenii au crescut din pamânt asemenea plantelor, iar o traditie zeroastriana tardiva spune ca prima pereche de oameni a crescut pe aceeasi tulpina de revent (floare), pentru ca mai târziu sa se separe si sa ia forma omeneasca.Cu toate ca distanta care separa naratiunea biblica - adevarata pastratoare a adevarului revelat si a diverselor motive antropogonice ce apartin mitologiei religiilor pagâne- este adesea de nestrabatut, merita atentia faptul ca majoritatea culturilor vad originea omului altfel decât a celorlalte fiinte si a lumii în general.Un alt moment crucial pentru existenta rasei umane îl constituie fenomenul mortii cu urmarile ei dezastruoase asupra omului. Scriptura afirma ca moartea vine în lume ca urmare a pacatului neascultarii. Acesta distruge dialogul dintre Adam si Dumnezeu, raportul dintre Eu-Tu. Ravagiile pacatului si-au lasat amprentele adânci în creatie si în om, acesta devenind muritor. Receptorii lui Adam aproape ca nu mai erau în stare sa perceapa si sa înteleaga mesajul divin. Daca înainte de pacat omul era aproape perfect, atunci, dupa cadere, omul apare aproape distrus. Iar daca omenirea întreaga era cuprinsa în Adam, atunci urmarile pacatului devin valabile si pentru ea. Astfel, moartea ca urmare a pacatului e mostenita de tot omul ce vine în lume. Unica speranta este Mesia promis de Dumnezeu, care nu numai ca va restaura firea omului, ci o si va ridica la maretia pe care Adam o avea înainte de pacat: asemanarea cu Dumnezeu.În istoria sa milenara, rasa umana n-a încetat sa fie nelinistita, framântata de fenomenul mortii. Moartea e privita ca ceva strain omului, ea n-a facut parte din structura sa originara. Firea umana tine minte acest lucru si o respinge cu repulsie. Moartea nu se altoieste firii noastre, cum nu poate fi altoit mugurele uscat la o ramura vie. O respingem la fel cum organismul, adesea, respinge organele transplantate.În cele mai multe culturi traditionale, aparitia mortii este prezentata ca un accident neobisnuit, ce a avut loc la origini. Moartea nu e cunoscuta primilor oameni, e o consecinta a unui eveniment ulterior. Pentru religiile necrestine, mitul este unica explicatie a propriei mortalitati si a destinului petrecut sub umbra mortii.Exista putine mituri care explica aparitia mortii ca o consecinta a încalcarii de catre om a unei porunci divine. Islamul învata ca atunci când a aparut Adam, Allah a poruncit îngerilor sa se închine lui. Acestei porunci s-au supus toti îngerii în afara de Iblis. Iblis, creat din foc, a refuzat sa se închine celui creat din lut. Pentru aceasta neascultare, Allah l-a blestemat pe îngerul neascultator, iar acela l-a avertizat pe Allah ca, daca-l va izgoni, atunci el, Iblis, îi va pagubi pe urmasii lui Adam. Allah i-a permis acest lucru: “Ispiteste-l pe care-l poti dintre dânsii” (17, 66). Allah da porunca omului: “Si noi am zis: “O, Adame! Asaza-te tu si femeia ta în rai si va hraniti de acolo cu îndestulare, unde doriti, însa nu va apropiati de copacul acesta, ca sa nu va aflati printre cei necredinciosi”, si i-a impus satana sa se împiedice de el si i-a scos de acolo de unde erau”.
Deci pacatul este consecinta neascultarii, iar ca urmare a pacatului în lume vine moartea, omul devine slab si stricacios. Dar pentru islam, omul este slab nu numai din cauza pacatului originar, ci si pentru ca este doar o faptura. El nu e liber în alegerile sale, caci nimeni nu este liber în lume în afara de Allah, care cârmuieste faptele omenesti. În astfel de conditii, pacatul originar si urmarile lui devin neîntelese.În zoroastrism, o traditie spune ca primul om, Gayomart, cade din starea de puritate atunci când se împreuneaza cu desfrânata primordiala. Acest fapt îi aduce moartea. De fapt, zoorastrismul cunoaste mai multe pacate originare, unul dintre acestea fiind comis de Vivahvant, “care pentru a maguli poporul nostru, l-a îndemnat sa manânce carne de bou”.O alta traditie, iraniana, asociaza paradisul originar cu domnia lui Yima: timp de mii de ani moartea si suferinta nu au existat, si oamenii ramâneau vesnic tineri, dar când Yima a început sa rosteasca minciuni, el pierde nemurirea.La sumero-akkadieni nu se mentioneaza care ar fi anume prima eroare a omului. Se pare ca aceasta a fost de natura rituala. Dupa o traditie, mânia lui En-Lil a fost provocata de zgomotul insuportabil al oamenilor. Starea negativa a omului, pentru sumero-akkadieni, este legata si de originea propriu-zisa a omului: faptura creata din sângele unui arhidemon.Religia egipteana se pare ca leaga pacatul originar de complotul oamenilor împotriva lui Ra. Oamenii s-au razbunat pe zeu pentru ca acesta devenise batrân.În China, o traditie exalteaza caracterul paradisiac al epocii primordiale, când Cerul si Pamântul erau apropiate. Zeii se coborau la oameni, iar oamenii se urcau la cer urcând un munte, o scara, o liatra. În urma unui eveniment mistic (o greseala rituala), Cerul a fost despartit de Pamânt. Totusi anumite persoane privilegiate - samanii, misticii, eroii, suveranii- sunt în stare sa urce la cer în stare extatica.La societatile arhaice, exista mituri care leaga mortalitatea de sacrificiul unei fiinte divine sau semidivine. Un mit atestat pe insula Seram spune ca din corpul sfârtecat si îngropat în pamânt al unei tinere fete de origine semi-divina, Hainuwele, cresc plante, necunoscute pâna atunci, cu care se hranesc oamenii. “Acest omor primordial a schimbat în mod radical conditia umana, caci el a introdus sexualitatea si moartea”. Alt mit relateaza ca plantele nutritive provin din excrementele unui zeu. Atunci când oamenii afla sursa respingatoare a hranei lor, ei doboara zeul, îi îngroapa trupul si se hranesc cu plantele crescute din el. Consumând alimentele crescute din cadavru, ei împartasesc natura moarta a sursei.Unele religii leaga originea mortii de un act arbitrar si crud al unei fiinte demonice. Dar cele mai multe mituri ale societatilor arhaice explica moartea ca pe o consecinta a unei alegeri necugetate, facuta de primii oameni, sau ca pe o urmare a unei întâmplari absurde. Conform unui mit al hotentotilor, Luna îl trimite pe iepure în calitate de sol oamenilor si-i porunceste sa le transmita urmatorul mesaj: “Dupa cum eu, Luna, mor, asa si tu (omule) vei muri si vei învia din nou”. Iepurele a încurcat mesajul, zicându-le: “Cum moare Luna, asa vei muri si tu, omule, si nu vei mai învia niciodata”. La tribul amazulu, un mit povesteste ca Umccelumuculu a trimis la oameni doi vestitori: un cameleon cu vestea ca vor fi nemuritori si o sopârla cu vestea ca vor muri. Cameleonul a zabovit în drum, iar sopârla i-a luat-o înainte. Dupa ce a trimis vestea, moartea a patruns în lume. “Dumnezeu nu a putut sa schimbe verdictul, pentru simplu motiv ca, o data rostite, cuvintele au creat realitatea”.
Un mit melanezian spune ca “pe masura ce înaintau în viata, primii oameni si-au lepadat precum serpii pieile si au iesit întineriti. Dar, odata, o batrâna venind acasa întinerita, nu a fost recunoscuta de propriul copil. Ca sa-l împace, si-a repus vechea piele, si de atunci încoace oamenii au devenit muritori”.
Sa amintim în sfârsit si un mit indonezian. La început, când cerul era foarte aproape de pamânt, Creatorul trimetea darurile sale oamenilor pe capatul unei frânghii. Într-o zi, le-a trimis o piatra, dar stramosii au refuzat-o. Ceva mai târziu, Creatorul le trimite o banana, care a fost acceptata imediat. Atunci oamenii au auzit vocea Creatorului: “Deoarece ati ales banana, viata voastra va fi scurta ca acest fruct. Daca ati fi ales piatra, viata voastra ar fi fost asemenea existentei pietrei, imuabila si nemuritoare”.
Vedem deci ca, având credinta ca starea sa amorala este o urmare a unei erori, a unei interventii demonice, a unui pacat, omul majoritatii religiilor încearca sa atenueze cumva urmarile acestora. Se încearca o restabilire a starii care a existat “înainte”, sa se împace cu zeii, sa reînnoiasca ordinea pierduta ajunsa la haos. Trebuie mentionat faptul ca majoritatea religiilor necrestine concep timpul în mod ciclic. Lumea poate fi reînnoita periodic. Cosmogonia este reiterata prin rituri, jertfe, sacrificii. Înnoirea lumii poate fi facuta prin repetarea sub forma de spectacol a cosmogoniei. Cu aceasta ocazie, la diferite religii, sarbatoarea centrala din cult era cea a anului nou. În cadrul sarbatorii se imita actul creatiei, fiind prezent simbolismul sexual al originii lumii. În fruntea ceremoniei putea fi împaratul, conducatorul tribului etc. Adesea, în cadrul acestor ceremonii, sunt abolite toate normele sociale si morale: se trageau palme împaratului, se practicau orgiile sexuale. Mircea Eliade explica acest lucru astfel: “Relatiile sexuale nediferentiate si excesive arunca o colectivitate într-o epoca antica a începuturilor. Aceasta apare clar în practica orgiilor periodice de la sfârsitul anului si la anumite intervale sacre. Astfel de rituri reactualizeaza momentul primordial al creatiei sau stadiul de beatitudine al începuturilor, când nu existau nici tabuuri sexuale, nici reguli sociale”. Actiuni similare pot fi gasite si la unele secte crestine, ca Adamitii. Tot cu scopul de a restabili originea pierduta, la unele religii care concepeau creatia ca pe un produs al unei jertfe primordiale se practicau sacrificii umane. Acestea substituiau zeului sacrificat un om.

Conceptia timpului liniar (început si sfârsit) este cunoscuta iudaismului, islamului, zoroastrismului si altor religii. Dar nici acestea nu dau o explicatie, un sens plenar destinului, existentei umane.

Iudaismul, obosit sa astepte venirea lui Mesia, a creat sisteme religioase noi, precum Kabbala, unde locul Mântuitorului este ocupat de credinciosii însisi, or, pentru kabbala, fiecare om poseda o particica din Acesta. Astfel, iudaismul s-a transformat din religia unui singur Dumnezeu într-un sistem ocult si panteist.

Islamul n-a rezolvat problema libertatii omului. Nimeni nu este liber în lume afara de Allah. El cârmuieste ritmurile cosmice si faptele omenesti. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, ramâne neînteleasa valoarea omului în islam, acelasi lucru se poate spune pe drept si despre eshatologia lor. Allah ramâne un dumnezeu egoist.

În doctrina Zoroastriana, la moda altadata (vezi F. Nietzsche), omul este privit ca o arena pe care se desfasoara lupta dintre fortele binelui, guvernate de Ahura-Mazda, si cele ale raului, guvernate de Ahriman. Se accentueaza libertatea omului de a alege între bine si rau. Însa aceasta devine neînteleasa în lumina faptului, caci finalul luptei este cunoscut: indiferent de deciziile si alegerea omului, Ahura-Mazda va birui. Or, omul este o simpla capcana pentru Ahriman, o unealta, aceasta conditie fiindu-i stabilita de la creatie.

Ca urmare a celor spuse, trebuie mentionat faptul ca, necatând la toate absurditatile si excesele specifice unor religii necrestine, ramâne valabila afirmatia lui E. Durkheim ca nu exista religii false. Acest lucru e adevarat, la fel cum e adevarat sa afirmi ca oxigenul e prezent nu numai în atmosfera, ci si în apa. Însa modul acvatic de existenta nu este specific omului, mai devreme sau mai târziu te îneci. Dar chiar si mai înainte de a te îneca, risti sa devii prada rechinilor, a acestor himere plasmuite de mintea omeneasca în cautarea unui adevar. Aceasta stare anormala, aceasta lipsa de “aer” a facut sa izbucneasca crize de sens a existentei umane. “Urca-te pe movilele vechilor ruine si plimba-te în jur: contempla craniile oamenilor morti de demult si ale celor morti de curând, care este al raufacatorului si care este al celui ce face binele”. Sau “oare leul cel mândru, care sfâsie carnea cea mai buna, ofera tamâie ca sa potoleasca mânia zeitei?… Cât despre mine, am întârziat eu oare sa aduc ofranda? Totusi zeul mi-a adus lipsa, în loc de bogatie”.
Pentru spiritualitatea Egiptului antic, este caracteristic dialogul dintre un om, coplesit de deznadejde, si sufletul sau, întitulat: “Disputa asupra sinuciderii”. Omul se straduieste sa-si convinga sufletul de oportunitatea sinuciderii, evocând urmatoarele argumente: “Nu mai exista drepti. Tara este abandonata lucratorilor nedreptatii… Pacatul care da rârcoale pe pamânt nu are sfârsit”.
Deosebit de intens, pesimismul existential e înfatisat în religia Greciei antice: “Nu exista om caruia Zeus sa nu-i trimita o mie de rele”, oamenii sunt “fapturi de o zi”, traind ca vitele, “fara sa stie din care parte va trimite Zeus destinul”.26 Teognis, Pindar, Sofocle proclama ca soarta cea mai buna pentru oameni ar fi sa nu se nasca sau, o data nascuti, sa moara cât mai repede posibil.
În alt capat al lumii, Gautama Buddha proclama: “Totul este suferinta, totul este efemer”. “…Nasterea este durere, batrânetea este suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta. A fi unit cu ceea ce nu-ti place înseamna suferinta. A fi despartit de ceea ce îti place, a nu poseda ceea ce doresti înseamna suferinta” (Majjhima I, 141). O descriere mai sumbra a existentei umane e greu sa gasesti în alta parte. Toate eforturile umane se concentreaza în jurul încercarii de a se elibera din ciclul existentei. Dar budismul, pe lânga faptul ca este o religie fara Dumnezeu, este si o antropologie fara suflet. Buddha cel eliberat înceteaza a mai exista din toate punctele de vedere, inclusiv cel spiritual. De aceea, daca pentru un egiptean sinuciderea este o metoda de a se elibera de mizeria vietii, pentru un budist, eliberarea este o sinucidere desavârsita. Afirmatia lui Sofocle ca mai bine ar fi omului sa nu se nasca ramâne valabila si pentru budism.

Într-o opozitie vadita cu cele expuse mai sus, se afla doctrina ortodoxa despre om. Pentru ortodoxie, omul nu este o fiinta adusa la existenta cu scopul de a-L servi pe Dumnezeu, un sclav al Acestuia. Nu este nici o faptura a carei existenta este lipsita de orice sens. Pentru ortodoxie, omul are o demnitate inexprimabil de mare. El “este coroana creatiei, mai ales întrucât se poate face Însusi Fiul lui Dumnezeu”. “Omul e creat ca viata lui sa devina viata lui Dumnezeu-Cuvântul”. “Dumnezeu l-a creat în acest scop pe om, ca partener posibil al Lui sau pentru a putea lua loc între oameni (prin persoana Fiului), ca sa-i poata ridica pe ei la nivelul îndumnezeit prin har. Si în legatura cu omul a creat toata natura materiala capabila de a fi purtata de El, transfigurata de El, facuta mediu de manifestare stravezie a Lui”.Or, pentru antropologia ortodoxa, Hristos este piatra de temelie. “Acesta a venit în întâmpinarea si ajutorul nostru, facându-Se om între oameni sau partenerul nostru de dialog intim si egal si cu putere de a ne înalta la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanitatea asumata de El”. Hristos da un sens nou existentei umane, un sens necunoscut altor religii. Toate aspiratiile umane sunt legate de persoana lui Divino-Umana. Drama existentei umane ajunge la punctul limita si-si gaseste sens si rezolvare în întruparea, moartea si învierea Mântuitorului. El este un salvator al omului în plin sens al acestui cuvânt. Omul nu mai este privit ca ceva rau de la sine, ca ceva ce nu mai poate fi reparat, si de aceea sa merite sa fie distrus împreuna cu toata creatia, urmând sa fie creata una noua. Invers, omul este acel cineva pentru care “Dumnezeu a preferat aceasta moarte (a Fiului Sau), care a supraechivalat prin cutremurul produs de ea rasunetul de hau al mortii universale. Moartea creatiunii a fost substituita de moartea Celui ce cuprindea în rezumat întreaga lume creata, dând însa acestei morti un ecou mai zguduitor decât îl putea da moartea lumii”.
Deci omul nu este o simpla creatura, ci este acea persoana asupra careia se revarsa dragostea divina dusa pâna la limita mortii. Mai mult decât atât, omul nu ramâne cumva într-o parte, inactiv fata de actiunea lui Dumnezeu, ci-i percepe chemarea, fiind apt de a raspunde la aceasta chemare a iubirii Divine. Astfel, între Dumnezeu si om devine posibil un dialog care respira în atmosfera iubirii harice. Or, în alte conditii, acest dialog devine imposibil.Dumnezeu îi invita la acest dialog pe reprezentantii tuturor religiilor. Acestea toate stau în cautarea lui Dumnezeu, a sensului existentei la poalele muntelui pe vârful caruia se înalta Crucea pe care îsi întinde mâinile Hristos “ca prin una sa atraga pe poporul cel vechi, iar prin cealalta, pe cei din neamuri si pe toti sa-i uneasca în Sine”. Pentru toti care calatoresc de multa vreme pe oceanul religiilor în cautarea tarâmului mult dorit, crucea lui Hristos se înalta ca o faclie, luminând dincolo de orizonturi, aratându-le tuturor locul unde se afla malul. Anume din aceasta perspectiva lumina lui Hristos “lumineaza pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

Read More

Ortodoxia sau locul Întalnirii cu Dumnezeu

Ortodoxia sau locul Întalnirii cu Dumnezeu


Înca din momentul creatiei, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu libertate, putînd sa-si manifeste dragostea sa fata de Creator în mod liber. Însa el, omul, crezînd ca are tot ce vrea si ca poate face orice si fara Dumnezeu si-a luat partea cu care fusese înzestrat si a plecat în tara îndepartata, tara pacatului, prin calcarea poruncii si refuzul de a conlucra cu dragostea Tatalui (Lc. 15, 11-32).

Hristos se pogoara în lume pentru a ridica pe om din moartea pacatului la viata în Dumnezeu. Omul nu mai este stapînit de moarte, ci se face un învingator al ei prin viata cea întru Hristos, fiind înzestrat cu putere de sus, cu harul ce izvoraste din Fiinta Divina a Sfintei Treimi, care se revarsa în Biserica.

Biserica este locul de întîlnire al omului cu Dumnezeu, treapta de pe care si prin care îsi începe zborul sau spre înaltimile ceresti. Ea este cea care ne ofera tot ceea ce ne este necesar pentru a ne realiza conditia de oameni.

Unicitatea lui Dumnezeu presupune principiul singularitatii Bisericii, în sensul ca El ofera puterea desavîrsita si nu are nevoie de o corectare în actele Sale. Lucrarea Lui nu se repeta, ceea ce zideste El nu are nevoie de o întarire din partea altcuiva, caci este întarita din fire. Biserica cea zidita de Dumnezeu este una, iar celelalte asa-zise “biserici” sînt zidite de oameni, care, crezîndu-se dumnezei încearca sa-L corecteze pe Dumnezeu, potrivit conceptiei lor demonice. “Biserica cea una este mostenitoarea Celui Care prin fire este Unul; si pe aceasta Biserica se silesc ereziile sa o împarta în multe biserici”1.

Adevarata Biserica este zidita pe “Piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117, 22: Is. 28, 16; Mt. 21, 42; Mc. 12, 10-11), Care are vîrful în Dumnezeu si Care este Dumnezeu. Originea ei este divina si nu are la baza principii umane.

Pentru Sf. Grigorie de Nyssa, întemeierea Bisericii este echivalenta cu o noua zidire a lumii (Omilia 13 la Cîntarea Cîntarilor). Prin urmare, lumea fiind creata o data, tot la fel si Biserica se întemeiaza o data si pentru totdeauna. Ea este zidita pentru vesnicie si este condusa de Hristos, Capul sau (Colos. 1, 18), fara întrerupere: “... portile iadului nu o vor birui” (Mt. 28, 20).

Romano-catolicii sustin ca ei sînt cei care constituie Biserica adevarata, deoarece marturisesc “integral si autentic adevarul universal si ortodox, pe întreg globul”2.Vorbe goale pe care nici ei nu le cred, caci istoria crestina arata si demonstreaza netemeinicia lor. Nu poti sa fii cu Dumnezeu atîta timp cît nu pastrezi cuvîntul Sau, ci încerci sa-l modifici dupa bunul tau plac. Ori cîte dogme noi nu au intrat în biserica lor, dogme care nu au nici macar un principiu logic, dar altminteri scripturistic? Sf. Ap. Pavel ne învata ca Scriptura nu poate fi modificata: “Dar chiar daca noi sau un înger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o - sa fie anatema!” (Gal. 1, 8).

Adevarata pazitoare a cuvîntului lui Dumnezeu este Biserica Ortodoxa. Ea este paznicul credincios care tot timpul a respectat porunca Domnului si tocmai de aceasta a împlinit-o pentru ca Hristos a fost, este si va fi prezent în ea: “Si toate le-a supus sub picioarele Lui si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate întru toti” (Ef. 1, 22-23).

Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatalui, aratata în Fiul Cel rastignit, prin Sfîntul Duh Cel darator de viata (In. 3, 16). Este scaldatoarea Vitezdei în care se vindeca si cei care au, dar si cei care nu au “om care sa-i arunce în apa” (In. 5, 1-15). Totul este aici “adevarul care ne face liberi” (In. 8, 32) si “dragostea care nu cade niciodata” (I Cor. 13, 8). Aici este “Calea, Adevarul si Viata” (In. 14, 6), iar cel care vrea sa înainteze catre Dumnezeu trebuie sa mearga pe drumul Ortodoxiei, avînd drept calauza Lumina lumii, adica pe Hristos (In. 8, 12), caci: “... în afara Ortodoxiei celei adevarate întunericul creste cu repeziciune”3.

Ea este plinatatea, în sensul ca nu are ce primi de la nimeni, ci numai poate sa ofere pentru a îmbogati sufleteste si pentru a apropia de Dumnezeu. “În afara de Biserica Ortodoxa nu este adevar. Ea este singura pastratoare credincioasa a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfintii Apostoli si este, ca atare, adevarata Biserica Apostolica”4. Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent în ea (Mt. 28, 20) pentru a o ocroti si a o hrani cu Trupul si Sîngele Sau.

Ortodoxia este Cina cea de Taina la care sînt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) sa se împartaseasca cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Însusi Trupul si Sîngele Lui. Toti participa la aceeasi rugaciune, împartind fiecare dupa harul si darul sau. Aici este familia cea mare unde cu toti ne sîntem frati prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tata5.

Precum atunci, la Cina cea de Taina, asa si acum, Sfintii Apostoli stateau smeriti si uniti în rugaciune, iar dintre ei numai Iuda Iscarioteanul, cel ce avea punga, (cel ce s-a limitat la partea vazuta - partea lumeasca), s-a gasit sa-L încerce pe Domnul, vînzîndu-L.

Iuda Iscarioteanul reprezinta omul eretic, care fuge de la masa euharistica, de la unitatea Bisericii, gasindu-si “linistea” în conceptiile sale si nu în Dumnezeu. Istoria ne arata ca lumea a fost plina de astfel de oameni. Sînt multi de Iuda care se cred apostoli (I Cor. 12, 29). Însa nadejdea nu trebuie sa ne-o punem în “infailibilitatea” noastra, ci în puterea si dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie ca Dumnezeu sa urmeze drumul nostru, potrivit regulilor impuse de noi, ci noi trebuie sa urmam drumul Sau, drumul Crucii, prin dragoste si smerenie, drumul Ortodoxiei.

Ortodoxia este izvorul nesecat si datator de viata care izvoraste din coasta Mîntuitorului Hristos si care racoreste prin aceasta “apa vie” (In. 4, 10) pe tot omul care alearga la ea. Ea nu-si rezerva aceste daruri numai pentru sine, ci se lasa deschisa catre toti oamenii: “Ortodoxia nu este proprietatea traditiei sobornicesti, a carei pastratoare se stie a fi... Ortodoxia nu poate decît sa priveasca cu bunavointa, sa înlesneasca, sa întareasca orice întoarcere la izvoare”6.

Ea este cea care propune si care a propus înca de la întemeierea ei, din vremea Apostolilor, un alt fel de viata, o viata traita în comuniune cu Dumnezeu. Cu toata teologia si practica ei liturgica reprezinta o relatie mistica, o relatie în care omul si Dumnezeu îsi vorbesc reciproc, în care omul devine liber si protejat de Dumnezeu.

Multe se pot spune despre Ortodoxie, dar nu poti patrunde în profunzime tainele ei, asa cum nu poti sa-l cunosti pe Dumnezeu în totalitate. Poti sa vorbesti despre ea numai ceea ce ai vazut din unghiul din care ai privit, iar schimbarea unghiului înseamna o înaintare în viata cea întru Dumnezeu, prin urmare subiectul nu poate fi epuizat niciodata.

În încheiere, as vrea sa spun ca Biserica Ortodoxa este oaza din mijlocul desertului acestei lumi, unde toti cei care alearga se vor mîntui de arsita disperarii si nesigurantei; unde toti se vor racori si hrani cu bunurile dumnezeiesti. Este soarele cel mare care lumineaza cu puterea si cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreste revenirea la casa parinteasca (Lc. 15, 11-32).

Veniti, fratilor, caci masa este îndestulata si pentru noi, dar si pentru voi, ci astfel vom trai în comuniune cu Dumnezeu. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si eu va voi odihni pre voi” (Mt. 11, 28).

Read More

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare, dascal al monahilor

"Vietuirea calugareasca este mândria Bisericii”, spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeste întreaga ceata duhovniceasca a Cuviosilor, pust-nicilor si a “marilor dascali ai lu-mii si ierarhi”, care toti au fost mo-nahi. Între ei, la loc de cinste, se afla si sfântul monah, ajuns ierarh si dascal al Bisericii, Vasile. Studi-ile, monografiile si cartile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu usurinta o biblioteca. Toate discip-linele teologiei gasesc în scrierile lui izvoare de apa vie. De la litur-gica la dogmatica, de la studiul si tâlcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla în opera Sf. Vasile un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti. Comentând distinctia pauliana dintre “cuvântul cunostintei” si “cuvântul întelepciunii” (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune ca prima harisma reprezinta împartasirea nemijlocita, directa, prin contemplatie a tainelor dumnezeiesti, iar cea de-a doua reprezinta harisma exprimarii acesteia în limbaj omenesc, arareori întâlnindu-se ambele harisme la aceeasi persoana. Sf. Vasile este unul dintre acestia, si s-a învrednicit de o asemenea sfintenie si împartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata înaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce în chip firesc respectarea cu acribie a rânduielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta în primul rând exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el însusi a avut-o, desi, asa cum îi scria într-o epistola prietenului sau Sf. Grigore Teologul, “cuvântul nu poate fi în stare sa redea toata adâncimea ideilor” (Epistola 7). Teologia sa izvoraste în primul rând din contemplarea lui Dumnezeu, din “vederea lumii celei nezidite”, dupa expresia sfintilor isihasti, dobândita prin “observarea stricta a Evangheliei”, cum defineste el monahismul în introducere la Regulile Mari.

Datele biografice ale Sf. Vasile ne ajuta sa schitam traiectoria devenirii sale duhovnicesti, traiectorie permanent situata în modul cel mai strict cu putinta între coordonatele vietii calugaresti. Astfel, pentru stralucitele lui calitati de retor(orator), Sf. Vasile a petrecut doi ani de zile în Cezareea, fiind înconjurat de jalnica si desarta slava omeneasca, dar, sub influenta surorii sale, Sf. Macrina îsi da seama de caracterul înselator al vietuirii lumesti si ca “toate cele pamântesti sunt nimic în comparatie cu fericirea fagaduita de Evanghelie” (Epistola 2, 1), pe care se hotaraste sa o cucereasca prin vietuire monahala. Nemultumit de excesele si de devierile ascetilor eustatieni care desconsiderau casatoria si viata de familie, Sf. Vasile porneste într-o calatorie care poate fi considerata ca a doua sa universitate, cercetându-i pe ascetii din Egipt si Palestina si strângând mierea si nectarul acestor oaze ale monahismului. Reîntors, se dedica cu si mai multa râvna vietii calugaresti si organizarii manastirii sale de la Anesi, ajungând în scurta vreme sa aiba, desi tânar, experienta si întelepciunea unui batrân. Acum ajunge sa-si redacteze opera ascetica dedicata monahilor, în care sintetizeaza atât regulile monahale existente si redactate înainte de el, cât si propria sa experienta duhovniceasca. Vom urmari în continuare câteva din aspectele învataturilor sale monahale atât de importante pentru ca vietuirea calugareasca sa fie cu adevarat îngereasca si mândria Bisericii.

Premisele antropologice ale vietuirii monahale

Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este în primul si în primul rând un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot întelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul, independent de religia sa, are sadita în sine dorinta de desavârsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de însasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu. În calea acestei aspiratii a chipului dumnezeiesc, s-au asezat însa pacatul stramosesc si patimile care au patruns în firea omului, înstrainându-l de Dumnezeu si de sine însusi. Boala patimilor întuneca mintea si sufletul omului, împiedicându-l sa gaseasca drumul drept catre Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu “în trupul carnii noastre”, dupa expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea catre mult dorita împartasire de Dumnezeu si catre împlinirea scopului pentru care omul a fost creat. A fi crestin, pentru Sf. Vasile, nu înseamna a nu avea patimi, ci înseamna a avea putinta sa le birui, ridicând astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. “Sa ne întoarcem, asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la început, de care ne-am înstrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne înfrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facându-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire” (Cuvânt Ascetic 2,1). Asadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiintei umane si realitatea distorsionata a patimilor constituie doua din premisele vietii monahale, definita, dupa cum am vazut, de Sf. Vasile, drept straduinta pentru a dobândi nepatimirea. Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca împlinirea acestui dor nu este cu putinta în mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. “Am parasit viata de oras - îi scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati” (Epistola 2,1). În plus, “sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparându-se cu altii mai rai, îsi face chiar o închipuire de virtute” (Regulile Mari).

Simpla retragere fizica nu este însa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a blidului. “Despartirea de lume nu înseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere sufleteasca de poftele ei, încât sa nu simti dorul de a trai în oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la întruniri publice,...” (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc înauntrul lor si sa lupte sistematic si constant împotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar “începutul curatirii” (Epistola 2,2) si o conditie permanenta “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara izolarea de lume si trairea în singuratate, fiind pagubitor a trai în comuniune cu cei care se arata fara frica si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor” (Reguli Mari 6).

Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala îsi gasesc bune temeiuri în antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este întemeiata de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza în suflet singuratatea “si totala îndepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionând cu mediul înconjurator, sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente în “toti cei nascuti din femeie” îsi gasesc nenumarate pricini de stârnire si punere în lucrare în orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu îsi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora în viata calugarului. Întemeiat pe Sf. Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic – antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci când afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute în primul rând rugaciunea si viata isihasta, “deoarece contemplarea învataturii lui Iisus este mai înalta decât slujirea trupului”, scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1). Dezvaluind si masinatiile diavolului, care încearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare în viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile îi avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti “cu argumente absurde, cum ca traind în lume, îndupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca îsi îndreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos” (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala în opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) “sa se îndeparteze de orice grija a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dând-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active închipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri în întelesul pe care Sf. Vasile îl da acestui cuvânt, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit.

Gasim în aceste rânduieli ale Sf. Vasile, întemeiate pe însasi natura omului, sâmburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate în afirmatia ca a vietui duhovniceste înseamna a vietui “dupa minte”. Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita împartirilor si împrastierilor, si de aceea însingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberându-se de întiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cât mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti în ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza întregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea înconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vietii într-o manastire, asa cum e prevazuta de rânduielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit în stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

Manastirea este, asadar, în primul si în primul rând un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atât antropologic, cât si teologic. Tocmai pentru a-si putea pastra conditiile necesare contemplatiei, Sf. Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu mirenii. Asa se explica de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos în Moldova, s-a îngrijit ca satele din preajma manastirii lui sa aiba toate preot, asa încât mirenii sa nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în manastirile de barbati, precum si a celor care nu au aprobarea staretului: “portile la intrarea în manastirile de barbati sa fie închise pentru femei si nici toti barbatii sa nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la staret” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iata deci ca aceasta rânduiala nu este o inovatie atonita sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativa expres formulata ca atare de Sf. Vasile si, prin urmare, normativa, întemeiata pe observatiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului si modului de vietuire monahal. Ele nu exprima vreun dispret la adresa femeii sau vreo conceptie care ar pune femeia într-o lumina inferioara barbatului. Si cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el însusi fiind convertit la viata monahala de catre o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separa ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzati de cei straini de duhul patristic si ascetic al Ortodoxiei. Dimpotriva, dupa expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii “îsi pastreaza conditiile libertatii duhovnicesti fata de patimi” si a atingerii scopului crestin de desavârsire.

Caracterul sacramental al monahismului

Acest caracter poate fi urmarit într-un întreit registru: al consacrarii monahale, al vietii zilnice a monahului si al vietii sale propriu - zis liturgice.

Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii în viata monahului, astfel, dupa ce îsi da “fagaduinta vietii ascetice ”, cum numeste el aceasta consacrare (Cuvânt Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El îsi are propria sa persoana într-un fel de administrare, fiind obligat “sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfânta, asa încât sa nu-si atraga condamnarea pentru ierosilie” (Ibidem). Orice pacat savârsit de monah este considerat de Sf. Vasile ca o batjocura la adresa celor sfinte, si de aceea porunceste calugarilor “sa nu se întineze cu nici una din patimile omenesti, care sunt: mânia, invidia, ranchiuna, minciuna si mândria, duh nestapânit si cuvinte deplasate, îndepartarea de la rugaciune si dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor si împodobirea cu îmbracaminte, grija deosebita pentru fata si întâlniri si discutii necuviincioase si inutile” (Ibidem). Prin consacrarea monahala, calugarul intra în sfera vietii îngeresti si primeste în cadrul acestei slujbe harul necesar “pentru a depasi limitele firii omenesti si a se rândui pe sine în viata netrupeasca” (Ibidem). Din modul în care vorbeste Sf. Vasile despre consacrarea monahala, precum si din scrierile altor Parinti, constatam ca Parintii au înteles consacrarea monahala ca pe o taina indisolubila, asa cum este si cununia. “Daca o femeie care s-a casatorit si are unire trupeasca cu barbatul ei, ar fi dovedita complotând împotriva lui, se condamna la moarte, cu cât mai mult cel care s-a unit în comuniune duhovniceasca, avându-l ca martor si mijlocitor pe însusi Duhul Sfânt” (Constitutiile Ascetice 21, 1). De aceea fagaduinta monahala “este de nedezlegat si vesnica” (Ibidem).

Recuperând conceptia patristica despre taina Bisericii din care iradiaza nenumarate taine ca lucrari sfintitoare si îndumnezeitoare, parintele Staniloae spune ca “toate actele Bisericii au caracter de taine, caci în toate e prezent si lucreaza Duhul Sfânt” (Teologia Dogmatica Ortodoxa vol. 3. p. 11). Chiar daca catehismele, urmând unei traditii apusene, vorbesc despre un numar de taine limitat la sapte, nimic nu ne împiedica sa vedem, “împreuna cu toti Sfintii”, consacrarea monahala ca pe o taina. Expresia canonica a acestui caracter al consacrarii monahale o constituie faptul ca ea nu se repeta, precum si asemanarea parasirii cinului monahal de catre un calugar cu apostazia, caz în care dumnezeiestile canoane prevad ca singura pocainta acceptata reîntoarcerea acestuia în manastire. În caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici macar de o înmormântare crestineasca.

Sf. Vasile rânduieste monahului o data introdus în cinul îngeresc, obligatia de a-si preface întreaga fiinta si viata în rugaciune. Vorbind despre numarul slujbelor pe care trebuie sa le savârseasca monahul la biserica, porunceste explicit ca “toata viata noastra sa fie timp de rugaciune” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Sf. Vasile a cunoscut rugaciunea lui Iisus, pe care o recomanda monahilor sai, fara a face însa dezvoltarile mistice si ascetice pe care le fac Parintii neptici de dupa el. În tot cazul, întreaga organizare a manastirii, asa cum am vazut, tinde sa realizeze conditiile necesare pentru ca rugaciunea mintii sa poata fi pusa în lucrare. Dar rugaciunea monahului tinde sa fie însasi rugaciunea Duhului Sfânt în el. Pentru aceasta, Sf. Vasile rânduieste monahilor o puternica îndaratnicie în Liturghia Bisericii, poruncind ca acestia sa se împartaseasca de patru ori pe saptamâna, în afara de situatiile în care s-ar întâmpla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonica 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceste ca “ daca cineva în ziua de aducere a jertfei euharistice se opreste de la împartasire fara aprobarea arhimandritului, sa fie pedepsit”. Aceasta practica o regasim în rânduielile Sf. Teodor Studitul, precum si în practica manastirilor atonite. De buna seama ca scaderea nivelului duhovnicesc al monahilor este în buna masura datorat si dezinteresului crescând fata de dumnezeiasca Euharistie.

Caracterul bisericesc al monahismului

Acest caracter este expresia faptului ca monahii “sunt si ei membri ai cinului bisericesc”, dupa cum recunoaste în 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul 14. Sf. Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranta ca hotarârile lui i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprima eclesialitatea monahismului îl constituie caracterul de adunare liturgica a obstii monahilor în frunte cu egumenul lor, în comuniune cu episcopul locului, care gireaza Tainele savârsite în manastire si prin care manastirea se afla în comuniune cu Biserica soborniceasca. De aceea manastirile “independente”, fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la rânduielile monahale ortodoxe.

Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de împartasirea monahilor, exprima în subtext atât valoarea Sfintei euharistii în viata mistica, cât si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neîncetata adunare liturgica, bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o întrupare în timp si spatiu a lui Hristos, o concretizare locala a Bisericii universale. Însasi obstea manastireasca, în frunte cu egumenul, este considerata ca fiind icoana Domnului, care, “adunându-si o ceata de ucenici, le-a dat toate de obste, si de obste S-a dat pe Sine Însusi Apostolilor” (Constitutiile Ascetice 18, 2). De aceea, dupa Sf. Vasile, “staretul nu este nimic altceva decât cel care tine locul Mântuitorului si mijloceste între Dumnezeu si om si îi ofera lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredintat lui” (Constitutiile Ascetice 22, 4).

Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul fagaduieste sa o faca fata de staretul sau “în orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci” (Constitutiile Ascetice 19). Aceasta ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina întemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este exprimabila în cuvintele omenesti relative si în faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe o ascultare fata de El. De aceea în manastiri “ceea ce a spus superiorul este lege” (Cuvânt Ascetic 3, 2). Masura impusa neascultarii de Sf. Vasile este moartea, deoarece pentru monah este “mai de lauda sa moara pentru împlinirea poruncii decât sa neglijeze împlinirea ei din teama de moarte” (Regulile mici 317).

Egumenul este parintele obstii, si dupa cum paternitatea naturala nu înceteaza decât o data cu moartea, tot asa staretul unei manastiri îsi mentine demnitatea pe viata. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot asa Sf. Vasile, prin rânduielile adresate direct monahilor din viata de obste, interzice orice neorânduiala, care, în limbaj laic, s-ar numi democratie sau majoritate a voturilor. Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirându-i prin Duhul Sfânt pe cei însarcinati cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinti ulterior pozitia egumenului în manastire, echivalând-o cu cea a episcopului în eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul îsi primeste demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, fata de care ramâne în ascultare si comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrarii monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este parintele duhovnicesc al tuturor comunitatilor monahale din eparhia sa, chiar daca acestea au ritmul, traditia si personalitatea lor duhovniceasca proprie. Învestirea egumenului de catre episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatari a faptului ca el este cu adevarat parintele obstii, si o data învestit, numai moartea fizica sau spirituala (erezia) justifica schimbarea acestuia.

În loc de concluzii

În cele spuse nu am intrat în detalii. Am urmarit doar o înfatisare sumara a liniilor celor mai generale dupa care se ghideaza sau ar trebui sa se ghideze orice comunitate monahala cenobitica. Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox într-o diversitate de forme în care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal. De aceasta diversitate nu se tem decât cei incapabili sa auda suflarea Duhului (cf. In. 3, 8). Asa se explica existenta în Ortodoxie a practicii ca fiecare mare manastire sa-si redacteze propriul tipicon, ce prevede toate detaliile vietii monahului în cadrul concret si specific respectivei manastiri. Asa sunt tipicoanele Sf. Teodor Studitul, Sf. Benedict, Sf. Sava al Serbiei, Sf. Mamas, Sf. Atanasie Atonitul, Sf. Calinic pentru manastirea Frasinei si multe altele. Nu este vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterala a unui singur exercitiu ascetic, ca în catolicism. Dimpotriva, este vorba de expresii plenare si variate de racordare la acelasi duh si mod de viata monahal. Tipiconul unei manastiri reprezinta viata ortodoxa a unei comunitati manastiresti formulata în acel tipicon în care se fixeaza în scris obiceiuri deja formate dupa specificul acelei manastiri, dupa practica ei liturgica, dupa conditiile impuse de ctitor, conditiile specifice, etc.

Defaimatori ai vietii monahale au existat în toata istoria Bisericii, mai ales în Renastere si Reforma. Din cele înfatisate, vedem cât de mult gresesc cei ce nu înteleg sensul duhovnicesc al rânduielilor calugaresti, rastalmacindu-le întelesul si îngustându-le reductionist, neteologic si în mod lipsit de pietate, la ceea ce cu ironie numesc tipicarism. Dar de buna seama ca de vina nu sunt detractorii monahismului, ci monahii care nu întrupeaza în ei duhul monahal autentic, deoarece, asa cum am vazut, rânduielile monahale au cele mai profunde temeiuri în însasi fiinta si constitutia omului, cum o înfatiseaza Sfânta Scriptura si Sf. Parinti. Cine crede altfel, contrazice Scriptura si interpretarea ei patristica. Cine crede altfel, e strain de credinta Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.

Din aceste câteva reflectii finale pe marginea rânduielilor vasiliene, vedem ca monahismul nu e nici pe departe ceea ce sustin defaimatorii lui. Nu este o adunare secreta, dizidenta în Biserica. Nu este extra, para sau antieclesial. Monahii nu sunt niste excentrici, ci niste pacatosi care vor sa se mântuiasca în Biserica Ortodoxa a lui Hristos, pe care o considera singurul stâlp si temelie a adevarului. Monahismul nu este un mod de viata împotriva firii, ci cel mai înalt mod de vietuire pe care îl poate duce fiinta omeneasca pe acest pamânt, întrupare a maximalismului evanghelic, taina a veacului ce va sa vina, ce nu poate fi egalat de nimic din cele omenesti. Monahismul este un ideal atât de înalt, încât monahii însisi se simt neputinciosi în fata lui. Si cum s-ar putea simti altfel în fata unei vietuiri a carei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata Sa Maica, de Sf. Ioan Botezatorul, de Sf. Apostoli si de alti sfinti. “Eu nu sunt monah, dar am vazut monahi”, zicea Sf. Macarie Egipteanul, unul dintre Staretii pe care i-a vizitat Sf. Vasile în Egipt. Rânduielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul îndreptar dupa care, calauzindu-se în duh, monahii pot urmari apropierea de idealul monahal. Întruparea acestuia depinde de masura în care acestia îsi iau în fiecare zi crucea si îi urmeaza lui Hristos.

Read More