Despre inmormantare

Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locaşul său de veci", trupul trebuie "să se întoarcă la pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită.
Dar, legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine

prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.

Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atât confuziile, dar şi superstiţiile şi datinile fără sens ori care nu au legătură cu credinţa creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituţii (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci numai de aspectele în care Biserica şi slujitorii săi sunt implicaţi. Povăţuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - şi nici nu este cazul - o abordare teologică a morţii şi ceremonialului înmormântării. 
Ce trebuie să facem?

Moartea unuia dintre creştini, este, fireşte, prilej de îndurerare şi de întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel şi preotul îşi ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi înmormântare.

De la biserică se vor solicita: doliul, un sfeşnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data şi ora înmormântării şi orele potrivite pentru slujbele de seară, premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul ce nou al nestricăciunii, cu care vom invia la ziua Judecăţii) şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfinţită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfântului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arăta că respectivul creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte.

Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

La capătul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin până la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă "Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte!"

Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi.

Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12).

Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoana ori pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.
Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. În semn de întristare, bărbaţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu să-l/s-o ierte!"
Acelaşi este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-i găsim adunaţi lângă trupul răposatului.
Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineaţa, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.